Spre sfârşitul paleoliticului, pe parcursul ultimei glaciaţiuni Wurm, ursul de peşteră domina ţinutul continentului european. Calota de gheaţă, care atingea pe alocuri o grosime de 2-3000 m acoperea în momentul de maximă expansiune Europa de Nord, limita sudică a calotelor glaciare trecând prin Germania şi Polonia. Întinderea maximă a gheţatilor a fost în urmă cu aproximativ 18.000 ani, când a fost şi cea mai rece perioadă. Nivelul mării era cu aproape 125 m mai coborât decât în prezent şi zona litoralului era diferită faţă de cel din ziua de azi. De exemplu, Marea Britanie şi Irlanda ar fi fost legate de Europa continentală iar în locul Marii Negre se afla Lacul Pontic. Datorită coborârii gheţarilor până spre inima continentului european, grupurile de oameni moderni s-au refugiat în trei zone care ofereau condiţii climatice şi de relief mai favorabile locuirii umane: Peninsula Iberică, Peninsula Balcanică şi bazinul râurilor Volga-Don. Cu toate că se vânau reciproc şi îşi furau unii altora adăpostul şi prăzile, oamenii şi urşii au convieţuit împreună zeci de mii de ani. Oamenii de neanderthal vedeau în aceştia strămoşi îndepărtaţi, animale mitice sau zei încarnaţi în animale. Cultul craniilor urşilor de peşteră este probabil prima religie a omenirii. Conform acestui cult, se ofereau divinităţii părţile cele mai apreciate de vânător, creierul şi măduva animalului, iar acest gest reprezintă o dovadă că vânătorii de urşi ai peşterilor credeau într-o Fiinţă Supremă sau un Stăpân al Animalelor. Acesta, pornind de la schelet şi în special de la craniu, care găzduia “sufletul” sau “viaţa” animalului, putea reînvia animalul. În mai multe peşteri din Munţii Alpi au fost descoperite craniile şi oasele lungi aşezate în nişele naturale ale stâncii sau într-un fel de casete de piatră. În Peştera Chauvet, unele cranii au fost amplasate pe nişte platforme, la marginea unor blocuri mari din piatră. În peştera Cioarei au fost descoperite două cranii de urs aşezate aproape în contact unul cu celălalt; botul unui craniu era îndreptat spre est iar celălalt indica vestul. O altă descoperire interesantă o reprezintă un craniu de urs încadrat de trei piese: un vârf de cuarţit, un racloar din cuarţit şi un nucleu din diorit. Însă cel mai vechi şi convingător ansamblu a fost descoperit în Peştera Reci din Bihor şi are o vechime de peste 75.000 de ani. Patru cranii acoperite de calcit alcătuiesc o cruce imperfectă. Exista la omul de Neanderthal obiceiul să picteze cu ocru capetele urşilor, culoarea roşie simbolizând sângele, iar acest gest prefigura naşterea la o nouă viaţă. Divinizarea ursului coboară până la şamanii preistorici. În Peştera Trois-Freres din sudul Franţei, o pictură cu o vechime de aproximativ 15-16.000 de ani prezintă pe “Marele Vrăjitor”, un om cu cap de cerb purtând mari ramuri de coarne, cu faţă de bufniţă, urechi de lup şi barbă de capră sălbatică; braţele se termină cu gheare de urs şi o lungă coadă de cal îi atârnă la spate. Şamanul, atingând extazul prin intermediul dansului, le cere zeilor binecuvântarea, adică succesul la vânătoare. În peştera de la Montespan au fost descoperite modelajele din argilă figurând diferite animale, printre care şi un urs ciuruit de găuri adânci şi rotunde ar putea fi interpretate ca reactualizarea unei vânători primordiale. Vechile tradiţii şamanice s-au îmbinat cu ideologia indo-europeană şi astfel mitologia ursului este una dintre cele mai bogate din Eurasia. În cultura indo-europeană, care a preluat o parte din moştenirea religiilor neolitice, creaturile ursine cu origine mitică se regăsesc în mitologia celtică, scandinavă, dar şi în panteonul geto-dacic. Astfel, Zalmoxis, al cărui nume poate deriva din tracicul zalmos, “blană, piele”, aminteşte caracterul ursin al fiinţei divine învelită la naştere în piele de urs; o legendă spune că la naşterea lui, o blană de urs a fost aruncată peste Zalmoxis. Ursul joacă un rol important în riturile şi miturile multor popoare, la noi existând de Anul Nou tradiţia Jocul Ursului iar în data de 2 februarie se sărbătoreşte Ziua Ursului.
Cuaternarul este ultima perioadă din istoria geologică a Pământului, caracterizată prin oscilaţii climatice şi prin apariţia şi dezvoltarea omului. Durata Cuaternarului face încă obiectul unor studii şi discuţii, apreciindu-se în prezent la 2,588 milioane de ani. Fenomenul geografic cel mai important a fost alternanţa intervalelor climatice reci (glaciare) cu cele calde (interglaciare). Au fost mai multe astfel de intervale, numărul lor diferind în funcţie de locul pe glob. Acestea sunt Günz, Mindel, Riss şi Würm, denumiri valabile pentru aria europeană stabilite încă din anul 1874 de către J. Geikje. Sintetizând cercetările din Alpi, A. Penck şi E. Brückner le-au denumit după numele unor afluenţi ai Dunării.
Pe teritoriul României doar ariile montane înalte au fost afectate de modelare glaciară, zonele mai joase fiind supuse unui climat asemănător celui de astăzi din regiunile de tundră. Zonele de peste 1800-2000 m din Munţii Carpaţi erau acoperite cu gheţari care modelau un relief specific.
Fiind ramura montană cea mai înaltă şi mai masivă din România, Carpaţii Meridionali au oferit cele mai bune condiţii pentru instalarea gheţarilor de circ, de platou şi de vale.[1]
Ultima perioada glaciară (Würm) a fost perioada în care s-a format gheaţa cea mai recentă din punct de vedere a vechimii, apărută în timpul ultimilor ani ai Pleistocenului, aproximativ cu 110.000-10.000 ani în urmă. În această perioadă au existat mai multe avansări şi retrageri consecutive ale gheţarilor. Întinderea maximă a gheţatilor a fost în urmă cu aproximativ 18.000 de ani în urmă, când a fost şi cea mai rece perioadă. În urmă cu aproximativ 12.000 de ani clima a început să se încălzească marcând sfârşitul ultimei glaciaţiuni şi trezirea Europei din hibernare.
După o evoluţie de aproape 63 milioane de ani, Plesiadapsis, cea mai veche specie de primate dintre grupurile de animale care au supravieţuit cataclismului care a dus la dispariţia dinozaurilor, a ajuns pe scara dezvoltării la Australopithecus africanus care a trăit în sudul Africii în urmă cu 3.3-2.1 milioane de ani. Pornind de la această specie, care avea un craniu mai rotund ce adăpostea un creier mai mare decât al celorlalte specii de aproximativ 700 cm cubi (însă avea şi trăsături de maimuţă, ca de exemplu braţele lungi), evoluţia umană arată o tendinţă generală de creiere mai mari prin modificarea mărimii cavităţii creierului, ajungând ca homo sapiens să aibă un creier de aproximativ 1300 cm cubi.[2]
Cei mai mulţi paleoantropologi şi geneticieni sunt de acord că oamenii moderni au apărut cu circa 200.000 de ani în urmă în Africa. Cele mai vechi fosile umane moderne au fost găsite în Omo Kibish, Etiopia. Site-urile arheologice din Israel deţin cele mai vechi dovezi ale oamenilor moderni din afara Africii, doar că se crede că acest grup uman nu s-a dus mai departe şi a dispărut cu aproximativ 90.000 de ani în urmă. Datele genetice arată că un mic grup de oameni moderni a parasit Africa de bunăvoie cu 70.000 până la 50.000 de ani în urmă şi în cele din urmă această populaţie înlocuieşte toate tipurile anterioare de oameni, cum ar fi omul de Neandertals. Toţi non-africanii sunt descendenţi ai grupurilor care au pornit în aceste călătorii, care poate au migrat prin partea de sus a Mării Roşii sau peste porţiunea îngustă din sud. Datele genetice arată că ADN-ul populaţiilor euroasiatice de astăzi se aseamănă cu cel al populaţiilor de la vest de India. Este posibil ca o migraţie din interiorul Asiei să pătrundă în Europa în urmă cu 40.000-30.000 de ani. Într-o peşteră din Munţii Aninei, speologii au găsit un maxilar care s-a dovedit a fi cel mai vechi rest de homo sapiens din Europa. A fost botezat Ion şi are o vechime de circa 40.000 de ani. Aceste grupuri au înaintat pe linia Dunării spre centrul şi vestul Europei, dar răcirea accentuată a climei a permis coborârea gheţarilor dinspre nord şi împingerea grupurilor de oameni moderni în trei zone care ofereau condiţii climatice şi de relief mai favorabile locuirii umane: Peninsula Iberică, Peninsula Balcanică şi bazinul râurilor Volga-Don.
Prima epocă din istoria omenirii, cunoscută sub denumirea de epoca pietrei cioplite sau paleolitic: palaios = vechi şi lithos = piatră (cuvinte greceşti), cuprinde cea mai lungă perioadă de timp din cronologia cuaternarului bazată pe culturile umane (aproximativ între 1.000.000 şi 10.000/8000 î.H.). Caracteristica fundamentală a epocii paleolitice este dependenţa omului de natură, fapt demonstrat de modul în care se alimentau, construirea locuinţelor, confecţionarea uneltelor şi a armelor şi mesajul transmis prin artă. Omul în această perioadă s-a hrănit cu tot ceea ce oferea natura: plante, muguri, alge marine, fructe, rădăcini, seminţe, bulbi, ciuperci, melci, insecte, crustacee, ouă, şopârle, peşti, şerpi, cârtiţe şi alte animale mici. Principala sursă de hrană era oferită de vânătoare.
În paleoliticul inferior hominizii au ajuns să vâneze animale mari – precum rinocerul pădurilor şi elefantul stepelor – ajutându-se de ţepuşe şi de suliţa de lemn (a cărei lungime era suficient de mare pentru a ţine aceste animale la o distanţă care să asigure o oarecare siguranţă vânătorilor – probabil trei metri) care avea vârful călit în foc. O tactică des folosită în vânătoare era hăituirea: prin colaborare, hominizii goneau un grup de animale sau animale izolate de grup spre buza unei prăpăstii sau un mal mai înalt, unde jos, la piciorul malului au amenajat în prealabil ţepuşe ascuţite orientate cu vârful în sus. Uneori erau folosite şi gropi, ascunse de crengi peste care au fost presărate frunze şi iarbă uscată. Animalele în goana lor şi împinse de cele din spate, cad de la înălţime şi se înfig în ţepuşe. Acesti hominizi (cu siguranţă sinantropul) folosea focul dar nu ştiau decât să-l întreţină şi să-l alimenteze, luându-l din surse naturale – incendii provocate de trăsnete, de căldura soarelui, de la meteoriţi, de la vulcani sau de aprinderea spontană a gazelor naturale. Focul era folosit pentru încălzit, pentru călirea vârfurilor ţepuşelor, pentru a ţine la distanţă animalele periculoase de grotele în care locuiau, pentru a le goni în hăituire, pentru a frige carnea şi a o face astfel mai uşor de digerat. În această perioadă cât şi în cea următoare, singura armă a reprezentat-o suliţa din lemn cu vârful ascuţit cu ajutorul unei lame tăioase din silex şi apoi călită la foc pentru a-i mări rezistenţa. Locurile preferate pentru locuit erau cavernele din preajma râurilor pentru că asigurau apa de băut dar şi condiţii bune pentru pescuit şi de vânătoare a animalelor care veneau pentru a se adăpa. În plus, malurile înalte ofereau un adăpost natural.
Începând cu sfârşitul paleoliticului inferior, hominizii au început să ocupe tot mai mult peşterile, în mod special în perioadele mai friguroase. Unelte din această perioadă au fost descoperite în peşterile situate în zona dintre Olt şi Argeş. La intrarea în peşteră era întreţinut un foc pentru a goni animalele sălbatice iar în imediata apropiere a grotei se afla atelierul pentru cioplire. Uneltele caracteristice erau topoarele de mână sau pumnalele, lungi de maxim 25 cm şi cu o greutate de maxim un kilogram, cu forma migdaloidă, cu vârful ascuţit şi marginile tăioase. Aceste unelte se confecţionau din diverse roci: granit, cuarţ, şist, calcar dur, dar mai ales silex şi cremene. Cu toate că cioplirea era sumară, ea sugerează o anumită schemă de debitaj axată pe obţinerea acelor aşchii necesare în momentul respective. Aceste activităţi practice de cioplire vor influenţa dezvoltarea creativităţii.[3]
Pentru obţinerea acestor unelte se utilizau două tehnici:
– tehnica aşchierii prin lovire, prin percuţia care despica aşchii din bucata de piatră lovită, obţinându-se o primă formă a obiectului dorit;
– tehnica de retuşare a uneltei prin procesul presării asupra bucăţii de piatră prelucrată anterior prin lovire.
Se poate deduce faptul că o societate a cărei economie se bazează pe vânătoare nu poate trăi decât în grupuri de cel puţin douăzeci de familii. Funcţia de comandă o deţinea bărbatul cel mai puternic şi mai iscusit în vânătoare iar activităţile economice (vânătoarea propriu-zisă, transportul şi pregătirea vânatului, confecţionarea uneltelor, culesul hranei vegetale) erau distribuite între membrii grupului după vârstă şi sex; uneori consumarea vânatului avea loc în comun. Pentru dirijarea activităţilor exista o rudimentară structură organizatorică şi de conducere, individuală sau colectivă, care stabilea şi impunea norme de activitate practică, de comportare în relaţiile dintre membrii grupului sau cu alte grupuri. Aceste grupuri erau comunităţi deschise care menţineau relaţii cu alte grupuri, inclusiv relaţii de rudenie.
În perioada paleoliticului mijlociu au apărut şi au început să fie vânaţi mamutul şi rinocerul lânos, uriaşul urs al cavernelor, capra de munte, muflonul, bizonul, antilopa, cerbul, calul sălbatic şi măgarul sălbatic. Omul de Neandertal a învăţat să producă singur focul, mai întâi prin lovirea unei bucăţi de pirită sau hematit cu o piatra dură, apoi prin frecarea a două bucăţi de lemn uscat. În această perioadă s-a dezvoltat cultura musteriană, iar în judeţul Braşov, musterianul a fost definit prin cercetări şi săpături arheologice în peşterile Gura Cheii – Râşnov, Liliecilor, Coacăzei şi la Şinca Nouă I.[4]
Conform dovezilor materiale descoperite în morminte, se constată faptul că ritualul de înmormântare nu făcea nici o distincţie între sexe, ceea ce poate conduce la presupunerea că nici în viaţă femeia nu ar fi avut o poziţie socială inferioară bărbatului. Comunitatea familială avea o importanţă deosebită, dovedită prin faptul că, alături de părinţi, erau înmormântaţi şi copiii, insoţiţi de obiecte şi podoabe funerare. Omul de Neanderthal îşi înmormânta morţii manifestând grijă, respect şi afecţiune faţă de defunct.
Exista şi un cult al craniilor ursului de peşteră iar cercetările arheologice efectuate într-o serie de peşteri din Europa (Drachenloch – Alpii elveţieni, Wildenmannlisloch – estul Elveţiei, Petershohle – Germania meridională, Salzofen – Alpii austrieci, Furtins – între Macon şi Cluny, precum şi peştera Cioarei din România) au dezgropat din sedimentul gros urmele tradiţiilor sau riturilor în care urşii jucau în mod cert un mare rol (E. Bonifany).[5] Vânătorii primitivi consideră animalele asemănătoare oamenilor dar înzestrate cu puteri supranaturale. Conform credinţei lor, omul se poate transforma în animal şi invers, iar sufletele morţilor se pot stabili în animale. În grota de la Vallon-Pont-d’Arc (Ardeche) s-a descoperit un fel de altar care pare să sacralizeze craniul unui urs aşezat pe o piatră. În peştera Reci din Bihor a fost descoperit un ansamblu de patru cranii acoperite de calcit care alcătuiau o cruce imperfectă. Potrivit datărilor, ansamblul reprezintă cel mai vechi şi convingător sit de acest gen, având peste 75.000 de ani vechime. În peştera Drachenloch, craniile şi oasele lungi sunt grupate şi aşezate în lungul peretelui, în nişele naturale ale stâncii sau într-un fel de casete de piatră. La Wildenmannlisloch, mai multe cranii lipsite de mandibule sunt aşezate cu oase lungi între ele. În peştera Broion, într-o cavitate laterală s-au găsit mai multe pietre plate care sustineau fragmente dintr-un craniu, vertebre şi anumite oase lungi de Ursus spelaeus, un posibil „altar” pe care au fost depuse oferte de sacrificiu. Se ofereau divinităţii părţile cele mai apreciate de vânător, creierul şi măduva animalului, o posibilă dovadă că vânătorii de urşi ai peşterilor credeau într-o Fiinţă Supremă sau un Stăpân al Animalelor, care, pornind de la schelet, în special de la craniu (care ar găzdui “sufletul” sau “viaţa” animalului) ar putea reînvia animalul. Credinţa că animalul poate renaşte pornind de la oasele sale după ce în prealabil au fost oferite unei Fiinţe Supreme se întâlneşte într-un număr foarte mare de culturi, reprezentând o formă specială de înhumare a animalelor care se făcea în cadrul celui mai vechi rit de vânătoare, ce stabilea legătura dintre vânător şi vânat ca simbol al reîncarnării animalului ucis. În peştera Cioarei au fost descoperite două cranii de urs aşezate aproape în contact unul cu celălalt; botul unui craniu era îndreptat spre est iar celălalt indica vestul. O altă descoperire interesantă o reprezintă un craniu de urs încadrat de trei piese: un vârf de cuarţit, un racloar din cuarţit şi un nucleu din diorit, precum şi descoperirea unui craniu de urs plasat pe direcţia est-vest, o vertebră de mari dimensiuni aflată în contact direct cu botul (spre vest) şi un femur amplasat perpendicular pe craniu. Exista la omul de Neanderthal obiceiul (demonstrat de antropologul elveţian Eugene Pittard) să picteze cu ocru capetele urşilor, culoarea roşie simbolizând sângele, iar acest gest prefigura naşterea la o nouă viaţă; aşa cum sângele dă viaţă trupului, tot aşa şi culoarea roşie a ocrului va da puteri de viaţă celui mort. Dealtfel, în peştera Cioarei au fost descoperite opt recipiente pentru ocru, prelucrate din zona superioară a stalacmitelor, prin retezarea părţilor superioare a acestora şi raclarea straturilor succesive interne, datate cronologic între 49.000-50.000 î.H.
În paleoliticul superior vânatul de bază îl constituiau pachidermele – care au fost vânate până la dispariţia lor din Eurasia – şi calul sălbatic, care împreună cu cerbul, renul, ursul şi mistreţul, erau vânaţi cu ajutorul suliţelor aruncate la distanţă sau cu săgeţi azvârlite cu ajutorul unui propulsor (arcul cu săgeţi a fost descoperit la sfârşitul neoliticului). O mare importanţă o avea şi peştele care era prins de multe ori cu mâna. Propulsorul este cea mai importanta armă descoperită în paleolitic şi a fost folosită iniţial drept o armă pentru pescuit.
Suliţa de lemn avea vârful întărit cu o piatră ascuţită, os sau corn. Suliţa pentru aruncat la distanţă avea vârful dinţat pe o parte, ca la harpon. Se folosea laţul confecţionat din liane. Probabil acum a fost observat faptul că lutul scăpat în foc se întăreşte de la căldura focului – au fost descoperite multe figurine din lut ars, dar nici un recipient. Se crede că încă din paleoliticul mijlociu – dar cu siguranţă din paleoliticul superior – oamenii au început să locuiască în locuinţe construite – colibe. Primele colibe sau bordeie erau locuinţe comune, folosite de un grup mai mare, amenajate în gropi naturale (adânci de până la 3 m), căptuşite cu oase de mamut sau prăjini şi acoperite cu piei de animale, crengi sau pământ.
Apar tehnici noi bazate pe utilizarea aşchiilor rezultate din cioplicea pietrei:
– tehnica de prelucrare a aşchiei, prin care se vor obţine răzuitoare, ferăstraie, unelte pentru prelucrarea altor unelte, lame lungi şi înguste de silex, cu ambele margini ascuţite, cu destinaţii diverse. Se vor folosi vârfurile din silex pentru suliţele sau săgeţile aruncate cu propulsorul;
– tehnica lucrării osului, a fildeşului şi a cornului. Se confecţionează suliţe şi harpoane, dar şi primele ace de cusut cu ureche, folosit la confecţionarea îmbrăcămintei din piele şi blană, cusută cu fire din intestine de animale;
– tehnica împletitului de coşuri şi rogojini;
– tehnica modelării de figuri umane şi animale, inciziuni, basoreliefuri, statuete, picturile din peşteri.
În concepţia omului sapiens mortul continuă să trăiască pe pământ, însă într-un anumit loc – în mormânt – şi pentru acest motiv i se puneau alături mâncare, unelte, arme, podoabe şi se aşeza în groapă într-o poziţie ca şi cum ar dormi sau ar fi bolnav. Cadavrul era presărat cu ocru roşu (culoarea sângelui) în pulbere sau amestecat cu argilă – indicând un cult al morţilor. Pe baza descoperirilor funerare se poate admite existenţa unei diferenţieri sociale, în funcţie de statut şi prestigiu, dar şi faptul că sistemele sociale complexe au apărut independent şi cu mult înaintea sistemelor economice bazate pe agricultură.[6] Se remarcă de restul grupului persoana care ar deţine funcţia de conducător spiritual: magul, strigoiul, vraciul. Bolile erau cauzate de spiritele rele, maligne, iar tratamentul era cunoscut doar de cel care deţinea cea mai veche funcţie specializată: vrăjitorul, şamanul, cel ce va deveni mai târziu preotul-vindecător. „Medicina s-a născut odată cu religia” (M. Sendrail).
În anumite grote care se pare că nu erau locuite se oficiau primitivele acte de cult – de obicei în partea cea mai retrasă, într-o încăpere laterală sau în fundul peşterii, în locuri parcă anume rezervate acestui scop. În Peştera Coliboaia, cele mai vechi picturi din Europa Centrală şi de Est au fost descoperite într-un coridor secundar al peşterii, aflat în apropiere de fundul peşterii, într-o zonă mai înălţată, unde se poate ajunge numai trecând de un râu subteran care formează mai multe sifoane. Pe sol sunt răspândite oase de ursus spelaeus, pereţii sunt lustruiţi de blana urşilor iar picturile sunt zgâriate, confirmând autenticitatea picturilor. Este de presupus că în paleolitic se putea ajunge cu mai multă uşurinţă în acest coridor.
În epoca paleoliticului superior aveau loc diferite ceremonii cu caracter religios, acte funerare, sacrificiale, practici de incantaţii, rituri de vânătoare, însoţite de murmure, cuvinte – poate primele limbaje bazate pe plescăituri din limbă. La aceste ceremonii rituale un rol esenţial îl aveau mimica, pantomima, costumaţia bizară a vrăjitorului, şamanului, imitând înfăţişarea animalelor.
O artă adevărată apare în prima fază – cultura aurignacian – a paleoliticului superior şi va evolua în fazele gravettian şi solutrean. Apariţia artei este în primul rând rezultatul observaţiei de către omul preistoric a mediului înconjurator, a ceea ce îi condiţionează mai mult existenţa, a animalelor pe care le vâna, a grupului în care trăia. „Arta apare odată cu viaţa socială şi nu o părăseşte niciodată”[7].
Pe durata paleoliticului superior, timp de zeci de mii de ani, oamenii şi urşii s-au vânat reciproc şi şi-au furat unii altora adăpostul şi prăzile. Ursul de peşteră a primit această denumire datorită cantităţilor uriaşe de fosile descoperite în interiorul formaţiunilor carstice. În perioada ultimei glaciaţiuni se presupune că numărul urşilor era în jur de 20.000 de exemplare, cu mult mai mare decât numărul oamenilor contemporani cu ei. Iernile grele puteau depăşi şapte luni iar pentru hibernare urşii se refugiau în peşteri, unde aveau la dispoziţie un loc mai spaţios decât bârlogul pe care îl amenajează un urs în zilele noastre, temperaturi suportabile şi constante şi rezerve de apă. În ţara noastră au fost inventariate peste 250 de peşteri în care s-au adăpostit urşii, dar cele care prezintă acumulări de fosile sunt foarte puţine. Dintre acestea, Peştera cu Oase sau Peştera Urşilor conţine cele mai multe schelete de ursus spelaeus din lume (140 schelete). Se pare că urşii hibernau în momentul când o bucată de stâncă s-a desprins şi în cădere a blocat accesul în peşteră, obligând exemplarele captive să se mănânce între ele. Peştera Ştei este interesantă datorită faptului că nu numai oasele spun povestea ursului de peşteră. Aici s-au descoperit gropile pe care ursoaicele le săpau pentru a naşte şi proteja puii, precum şi gropile unde, ghemuiţi, intrau în hibernare. Un alt mesaj transmis peste secole de urşi sunt graffiti-urile pe care urşii le-au insripţionat pe calcarul cavernelor pentru a-şi marca teritoriul sau pentru a-şi intimida rivalii.
Mitologia ursului este una dintre cele mai bogate din Eurasia. În toate limbile celtice există multe cuvinte derivate din vechiul nume al ursului – art – în limba irlandeză. Principalul dintre acestea este numele regelui Arthur şi pentru a întări această etimologie, un manuscris latin conţine o notare marginală care precizează că “tradus în latină, numele Arthur înseamnă urs îngrozitor”.[8] Toponimia celtică furnizează numeroase nume derivate din “art” dar şi numeroase nume proprii, producându-se în limbile celtice o asimilare între numele războinicului şi cel al ursului. Există în mitologia celtică o zeiţă al cărui nume aminteşte de cel al ursului, Artio şi o statuie din bronz o reprezintă aşezată în faţa unui urs foarte mare. În Diois exista o zeiţă pe nume Andarta, al cărei nume înseamnă “marea ursoaică”, ceea ce oferă dovezi asupra existenţei unui statut mitic al ursului în lumea celtică. Potrivit domnului arheolog Ion Motzoi-Chicideanu, specialist în obiceiurile funerare din epoca bronzului, materialele arheologice sugerează că geţii ar fi mai apropiaţi de populaţia tracă din sudul Dunării iar dacii erau mai apropiaţi de celţii din Europa Centrală, deşi aveau unele elemente comune cu populaţiile din Câmpia Română. Zeul suprem din panteonul geto-dacic este Zalmoxis, al cărui nume poate deriva din tracicul zalmos, “blană, piele” şi aminteşte caracterul ursin al fiinţei divine învelită la naştere în piele de urs; o legendă spune că la naşterea lui, o blană de urs a fost aruncată peste Zalmoxis.
Divinizarea ursului coboară până la şamanii preistorici. În Peştera Trois-Freres din sudul Franţei, o pictură cu o vechime de aproximativ 15.000-16.000 de ani prezintă pe “Marele Vrăjitor”, un om cu cap de cerb purtând mari ramuri de coarne, cu faţă de bufniţă, urechi de lup şi barbă de capră sălbatică; braţele se termină cu gheare de urs şi o lungă coadă de cal îi atârnă la spate. În arta paleolitică se cunosc vreo 55 de figurări de oameni îmbrăcaţi în piei, de multe ori în poziţie de dans, executând un comportament ritual specific populaţiilor de vânători. Şamanul, atingând extazul prin intermediul dansului, le cere zeilor binecuvântarea, adică succesul la vânătoare. Creatorul picturilor magdaleniene credea în posibilitatea de a acţiona asupra animalului prin intermediul imaginii acestuia. Potrivit lui Mircea Eliade, urşii, leii şi alte animale sălbatice străpunse de săgeţi, sau modelajele de argilă găsite în peştera de la Montespan, figurând lei şi un urs ciuruit de găuri adânci şi rotunde ar putea fi interpretate ca reactualizarea unei vânători primordiale.[9] Potrivit aceluiaşi autor, în societăţile tradiţionale, numai trecând prin diferite probe puteai devein un bărbat-fiară (adică un războinic). La populaţia Taifali, cel ce trebuia să devină un războinic trebuia să ucidă un mistreţ sau un urs, după care devenea el însuşi o fiară.
În cultura indo-europeană, care a preluat o parte din moştenirea religiilor neolitice, creaturile ursine cu origine mitică sunt fii ai unor femei răpite de urşi, ceea ce echivalează cu o figură divină. Sărbătoarea ursului (2 februarie) se termină cu capturarea şi tunderea animalului hoţ de femei. Se consideră că puterea acestui animal era transferată asupra oamenilor, în special asupra copiilor, dacă aceştia se ungeau cu grăsime de urs. Puterea eroului evreu Samson se află în părul abundant care aminteşte de blana ursului iar când o femeie îi taie pletele, îşi pierde puterile şi este capturat. În mitul troian, răpirea Elenei de către Paris a provocat moartea lui Achile. Paris, fiul lui Priam şi al Hecubei, a fost abandonat la naştere şi trimis la Ida, unde va fi hrănit de o ursoaică.
Printr-o îmbinare a vechilor tradiţii şamanice cu ideologia indo-europeană, în tema războinicului fiară din mitologia scandinavă, războinicii-urşi sunt creature ale zeului Odin, care îşi dă el însuşi numele de Bjorn, adică “urs”, în Hardar Saga. În unele ritualuri funerare la vikingi, înhumarea unor cadavre umane se făcea după ce erau învelite în piele de urs. Astfel, simbolistica războinică şi divină a ursului este pusă în legătură cu somnul morţii, dar şi cu cel din timpul hibernării.
Ursul joacă un rol important în riturile şi miturile peninsulei euroasiatice, mai ales în spaţiul Siberian. Iacuţii sunt convinşi că ursul este dotat cu simţuri extraordinare: aude tot ce se spune despre el, şi din această cauză popoarele siberiene folosesc pentru urs nume secrete. Pentru a avea noroc la vânătoare, goldzii confecţionează imagini ale ursului, iar labele ursului sunt folosite ca talismane. În Laponia, Siberia şi la unele populaţii din Japonia, ursul reprezintă animalul sacru prin excelenţă. Claude Gaignebet observă că religiile lui Mithra, Atys şi Orfeu au origini într-un foarte vechi cult al ursului.[10]
Pornind de la stropirea cu ocru a capetelor urşilor vânaţi şi aranjarea acestora în anumite poziţii, astfel încât Fiinţa Supremă să fie îmbunată şi următoarea vânătoare să fie mai reuşită, trecând prin magia emanată de dansul Marelui Vrajitor executat la finalul simulării vânătorii, în care săgeţi şi suliţe au fost aruncate în urşii pictaţi pe calcarul cavernelor, nu mai era decât un pas până la ridicarea pe dealul de la Göbekli Tepe a uimitorilor stâlpi din calcar pe care vânătorii au scluptat, la sfârşitul paleoliticului, imaginile Stăpânilor Animalelor – paznici ai lumii spiritelor.
[1] Vuia Florin – “Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Teză doctorat”, referat ştiinţific, Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, 2005, pag. 47.
[2] Vanek Jaroslav – “Introduction to Evolution, Fall Semester”, Department of Anthropology, Syracuse University, last update 2009.
[3] Chirică Vasile, Boghian Dumitru – “Arheologia preistorică a lumii. Paleolitic-mezolitic”, Editura Helios, Iaşi, 2003, pag 93.
[4] Cârciumaru Marian, Niţu Elena-Cristina, Dobrescu Roxana, Ştefănescu Radu – “Paleoliticul din judeţul Braşov”, Editura Valahia University Press, Târgovişte, 2010, pag 187.
[5] Cârciumaru Marian – “Paleoliticul, epipaleoliticul şi mezoliticul lumii”, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2006, pag 51.
[6] Laszlo Attila – “Preistorie generală – suport curs”, Universitatea Al. I. Cuza Iaşi – Facultatea de Istorie, 2010-1011, pag 49.
[7] Tudor Vianu – “Arta şi frumosul. Din problemele constituţiei şi relaţiei lor”, Societatea Română de Filosofie, Bucureşti, 1931.
[8] Walter Phipippe – “Arthur, ursul şi regele”, Editura Artemis, Bucureşti, 2006, pag 74
[9] Eliade Mircea – “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Editura Universitas, Chişinău, 1992, pag 16.
[10] Gaignetbet Claude – “Art profane et religion populaire au Moyen Âge”, Presses universitaires de France, 1985, pag 124.
Ursul de peşteră avea o înfăţişare cu adevărat impresionantă. Capul său era foarte lat, masiv, cu o frunte înaltă. Trupul solid şi îndesat, era sprijinit pe picioare puternice, musculoase, cu labele orientate în interior la fel ca ale urşilor bruni. Un mascul de talie obişnuită cântărea lejer 400 de kilograme.
Peştera Urşilor – schelet de urs de peşteră. Se spune că mai multe sute de urşi au fost surprinşi de o prabuşire de teren, închişi în peşteră, şi nemaiputând să iasă la lumina zilei, s-au mâncat între ei. În peşteră s-au găsit mai multe fragmente de oase şi un singur schelet întreg.
„Maternitatea“ din Peştera Muierilor păstrează gropi de gestaţie, în poalele cărora puii erau protejaţi. Probabil că ursoaica putea veghea cu pieptul deschiderea mai îngustă în timp ce puii se zbenguiau în largul lor sub poalele ocrotitoare ale gropii.
Grafica diferită a urmelor de gheare reflectă şi o semnificaţie comportamentală diferită. Dungile verticale, paralele, la înălţimea umărului, sunt însemnele teritorialităţii, provenind de la urşi care au dorit să-şi semnaleze prezenţa. Atunci când, în perioada de reproducere, urşii au vrut să-şi intimideze un rival, au lăsat dungi cât mai sus, deasupra capului.
Mai mult de 190 de cranii de ursus spelaeus au fost găsite în Peștera Chauvet. Acest craniu a fost plasat pe un bloc de piatră, ofrandă pentru Fiinţa Supremă – Stăpânul animalelor, oferită de omul de neanderthal.
Formaţiunea de cranii descoperită într-o peşteră din Bihor ar putea fi cea mai veche dar şi cea mai convingătoare dovadă de manifestare a unui cult neanderthalian de vânătoare. Potrivit datărilor, vârsta craniilor găsite ar depăşi 75.000 de ani.
Primii oameni “moderni” au ajuns în Europa în urmă cu aproximativ 50.000 de ani, venind dinspre Africa, prin Caucaz şi Asia Mica, trecând Bosforul si înaintând pe linia Dunării spre centrul şi vestul Europei.
Maxilarul de homo sapiens botezat Ion, vechi de circa 40.000 de ani, a fost descoperit în anul 2002 de un grup de speologi de la Timişoara într-una din cele 200 de peşteri din Munţii Aninei. După ce procedurile de datare s-au încheiat, cercetătorii au ajuns la concluzia ca osul reprezintă cel mai vechi rest de om modern din Europa.
Urs pictat cu pigment roşu pe stâncă, în Peştera Chauvet, situată în apropierea orăşelului Valon-Pont d’Arc din sudul Franţei. Prin metoda de datare cu radiocarbon s-a stabilit a avea o vechime de circa 32.000 de ani.
Lungimea totală a picturii este de 120 cm.
În Peştera Trois-Freres din sudul Franţei, o gravură incizată pe peretele peşterii, măsurând 75 cm înălţime şi având o vechime de aproximativ 15.000-16.000 de ani prezintă pe “Marele Vrăjitor”, un om cu cap de cerb purtând mari ramuri de coarne, cu faţă de bufniţă, urechi de lup şi barbă de capră sălbatică; braţele se termină cu gheare de urs şi o lungă coadă de cal îi atârnă la spate. El poate fi interpretat ca un „Stăpân al Animalelor” sau un vrăjitor îmbrăcat în piele de animal care îl personifică.
Construirea masivului templu de la Göbekli Tepe în urmă cu aproape 12.000 de ani de către un grup de vânători e dovada că religia organizată a apărut înaintea agriculturii şi a altor aspecte ale civilizaţiei. Ea sugerează că impulsul oamenilor de a se aduna pentru ritualuri sacre a apărut când aceştia nu s-au mai considerat parte din natură, ci posibili stăpâni ai ei. Animalele erau paznici ai lumii spiritelor iar basoreliefurile de pe stâlpii în formă de T ilustrează acea lume de dincolo.
Conform etimologiei numelui, Salmoxis ar însemna „rege îmbrăcat în piele sau blană”, cum era numit şi Wodan (Manteltrager), cum erau reprezentaţi Lykaon, Bhava, Sarva etc, şi cum apăreau lykantropii nordici în piele de lup sau de urs. Porphyrius aminteşte în legătură cu aceasta, faptul că lui Zalmoxis la naştere “i se aruncase deasupra o piele de urs”. Cultul zamolxian se regăseşte în folclorul românesc (Mosii; Caloianul) şi dintre toate cultele antice, s-a pretat cel mai mult la creştinare.
Cultul Marelui Vrăjitor şi cultul ursului s-au perpetuat până la geto-daci şi se regăsesc în cultul Cavalerilor Danubieni, un cult local, practicat în secolele II-IV-e.n. Cei doi „Cavaleri danubieni” strivesc sub copita cailor răul, nefastul, neprielnicul, nenorocul. O femeie, căreia arheologii i-au dat numele „Marea Zeiţă”, le hrăneşte şi le adapă caii. Şi „Marea Zeiţă” este o divinitate caracteristic geto-dacă. Este patroana vânătorii şi întruchiparea lunei ca şi Arthemis-Diana; este zeiţă a dreptăţii şi a răzbunării, ca Nemesis; este zeiţă a morţii şi reînvierii naturii primăvara, asemenea Cybelei; proteguieşte caii ca Epona, zeitate celtică. Când se primea un nou prozelit în tagma adoratorilor altarului acestor divinităţi, un preot sacrifica un berbec (mai accesibil decât un urs). Carnea lui o consumau într-o mistică agapă. Pe trupul gol, prozelitul punea blana berbecului. Cu capul berbecului se împodobea unul din vechii adoratori. Poate chiar preotul.
Claude Gaignebet observă că religiile lui Mithra, Atys şi Orfeu au origini într-un foarte vechi cult al ursului. Cultul lui Mithra are urme încă de la originile îndepărtate ale indo-iranienilor, divinitatea respectivă aparţinând zeităţilor arhaice adorate de către aceştia înainte de separarea lor în popoare diferite. Mitul lui Orfeu reprezintă întruchiparea magistrală a forţei de iradiere a cântecului şi chiar concepţia etică asupra rostului şi forţei de influenţare a muzicii. Prin cântarea lui, tracul Orfeu cucereşte animalele, păsările, copacii, pietrele şi chiar forţele supranaturale.
Forma exactă a numelui Arthur dată de manuscrisele în franceza veche este Artus, sau Artu, ceea ce conduce la rădăcina art, adevărata bază filologică a numelui. În legătură cu această formă, mărturia limbilor celtice este lipsită de ambiguitate: este vorba de vechiul nume al ursului.
Incisivi de ursus spelaeus
Vârfuri de săgeată – reconstituire
material intocmit de Pintilie Alin-Sebastian
Colegiul „Unirea” Brasov
profesor coordonator: Iliuţeanu Adrian
| Ursul de peştera | Omul de neanderthal | Homo sapiens |
| 300.000 de ani în urmă – ursus spelaeus evoluează din ursus deningeri. | ||
| 200.000 de ani în urmă – apariţia omului de neanderthal. | 200.000 de ani în urmă – apariţia lui homo sapiens. | |
| 75.000 de ani în urmă – au fost datate patru cranii de urs de pesteră care alcătuiesc o cruce imperfectă, descoperite într-o peşteră din Bihor – reprezentând cel mai vechi sit de acest gen din lume. | ||
| 51.900 de ani în urmă – au fost datate cele mai vechi recipiente pentru prepararea ocrului, descoperite în peştera Cioarei de la Broşteni; sunt prelucrate din partea superioară a stalagmitelor şi ocrul obţinut era utilizat în practica înhumării, pentru a-şi vopsi corpul în cadrul unor practici magice sau pentru a vopsi capetele de urs oferite ca ofrande Stăpânului Animalelor. | ||
| 48.000 de ani în urmă – au fost datate două cranii de urs descoperite în peştera Cioarei; craniile sunt aşezate spate în spate, botul unui craniu fiind îndreptat spre est iar celălalt indicând vestul; o lespede mare de calcar a fost aşezată deasupra lor apoi s-a amenajat o vatră temporară. | ||
| În acelaşi strat a fost descoperit un craniu de urs de peşteră încadrat de trei piese litice musteriene tipice şi foarte caracteristice acestui nivel cultural: un vârf superb din cuarţit, un racloar, de asemenea, din cuartit şi un nucleu din diorit. | ||
| 47.000 de ani în urmă – a fost datat un craniu de urs descoperit tot în peştera Cioarei; craniul este plasat pe axa est-vest, având cutia craniană în jos şi fiind sprijinit de mai multe pietre pentru a se menţine în această poziţie. În contact direct cu botul (aflat spre vest) se găsea o vertebră de mari dimensiuni iar perpendicular pe craniu se găsea un femur. | ||
| 42.000 de ani în urmă – cele mai vechi picturi executate de omul de neanderthal (foci) – descoperite în peştera Nerja din sudul Spaniei. | ||
| 40.000 de ani în urmă – homo sapiens pătrunde în Europa. | ||
| 40.000 de ani în urmă – cea mai veche rămăşiţă de homo sapiens din Europa descoperită într-o peşteră din Munţii Aninei. | ||
| 36.000 de ani în urmă – cele mai vechi picturi executate de homo sapiens – descoperite în peştera Coliboaia (Munţii Bihorului) şi peştera Chauvet din sudul Franţei. | ||
| 28.000 de ani în urmă – dispariţia omului de neanderthal. | ||
| 27.800 de ani în urmă – ursus spelaeus dispare în totalitate. | ||
| 20.000 de ani în urmă – a fost datat modelajul de argilă găsit în peştera de la Montespan, figurând un urs ciuruit de găuri adânci şi rotunde ce se presupune a fi urme de suliţe şi săgeţi, interpretate drept dovezi ale „magiei de vânătoare”. | ||
| 16.000 de ani în urmă – execuţia picturii denumită „Marele Vrăjitor” – descoperită în peştera Trois-Freres din sudul Franţei. Este reprezentată o figură umană având cap de cerb şi purtând mari ramuri de coarne, dar cu faţă de bufniţă, urechi de lup şi o barbă de capră sălbatică. Braţele sale se termină cu gheare de urs şi o lungă coadă de cal îi atârnă la spate. | ||
| 11.600 de ani în urmă – construirea templului de la Göbekli Tepe de către vânători-culegători, care au scluptat, la sfârşitul paleoliticului, imaginile Stăpânilor Animalelor – paznici ai lumii spiritelor. | ||
| 9.500 de ani în urmă – odată cu răspândirea în Euroasia a limbilor indoeuropene, pornind din Anatolia, cultura indoeuropeană a preluat o parte din moştenirea religiilor neolitice, în care creaturile ursine cu origine mitică sunt fii ai unor femei răpite de urşi, ceea ce echivalează cu o figură divină. | ||
| În mitul troian (se consideră faptul că războiul troian ar fi avut loc cu 3.190 de ani în urmă), răpirea Elenei de către Paris a provocat moartea lui Ahile. Paris a fost abandonat la naştere pentru că mama sa, Hecuba, visase că această naştere va provoca incendierea Troiei. Paris va fi trimis la Ida, unde va fi hrănit de o ursoaică şi se va transforma într-un hoţ de femei. Se cunoaşte faptul că troienii erau înrudiţi cu thracii şi chiar au primit ajutorul acestora în războiul împotriva grecilor.
Derbicii, un popor care a trăit lângă Marea Caspică (şi care, adus sub dominaţia persană de către Cyrus, la sprijinit pe Darius împotriva lui Alexandru cel Mare), se presupune că erau înrudiţi cu marea familie a thracilor. Aceşti enormi războinicii cu chipuri aspre de barbari nordici, luptau pe jos, îmbrăcaţi în piei de urs. |
||
| 3.400 de ani în urmă – zeul Zalmoxis (al cărui nume este derivat din tracicul „zalmos”, „blană, piele”) aminteşte caracterul ursin al fiinţei divine; Porphyrius menţionează în legătură cu aceasta, faptul că lui Zalmoxis la naştere „i se aruncase deasupra o piele de urs”. | ||
| 2.700 de ani în urmă – figurile ursine din mitologia celtică (în vechea bretonă şi în irlandeză ursul se numeşte „art”, în galică „artos” şi în galeză „arth”; cuvântul celtic provine din rădăcina indoeuropeană „rktos”): zeiţa celtică Artio este reprezentată aşezată în faţa unui urs enorm; în Diois (o regiune din Franţa) exista zeiţa Andarta a cărei nume înseamnă „marea ursoaică”; textele mitologice irlandeze îl menţionează pe Art, fiul lui Conn (în galică „şef”). | ||
| 2.400 de ani în urmă – religiile lui Mithra, Atys şi Orfeu constituie membrii dispersaţi ai unui foarte vechi cult al ursului. | ||
| În mitologia nordică, Berserkerii sunt luptători viteji ce au jurat supunere zeului Odin. Numele lor provine din vechea limbă germanică, din „berserkr” și înseamnă „piele de urs”. Într-adevăr berserkerii purtau blana unui urs sau aveau furia acestuia și luptau fără armuri sau chiar complet goi. Unii din ei și-au luat chiar numele de „björn” sau „biôrn” care face trimitere la similitudinile acestui luptător cu un urs. Ei purtau blană de urs pentru că aveau o înclinație înspre a venera spiritul ursului. | ||
| La iacuţi, ursul era dotat cu simţuri extraordinare: auzea tot ce se spunea despre el. | ||
| Unele popoare siberiene, speriate de aura magică a animalului, evită să-l vâneze. | ||
| Goldzii confecţionează imagini ale ursului pentru a vindeca bolile şi pentru a avea noroc la vânătoare. Labele ursului sunt folosite ca talismane. | ||
| În Laponia şi la giliacii din Siberia, în universul fino-ugric, la ogibwasii septentrionali şi până la populaţia ainu din Japonia, ursul reprezintă animalul sacru prin excelenţă. Este socotit strămoşul tuturor oamenilor. | ||
| Ainuşii îl consideră pe urs drept „zeu” şi este omorât nu ca un inamic, ci ca un zeu regenerator, iar sacrificiul lui ritual trebuie să permită comunităţii să intre în „comuniune” cu carnea sacră. | ||
| Pe toată întinderea continentului euroasiatic este celebrată sărbătoarea ursului – 2 februarie. | ||
| Legenda arthuriană este născută din mitologia euroasiatică a ursului. Forma exactă a numelui Arthur dată de manuscrisele în franceza veche este Artus, sau Artu, ceea ce conduce la rădăcina art – vechiul nume al ursului în limba celtică. |
