Viața omului are urcușurile și coborâșurile ei, naturale. Și nici nu s-ar putea altfel, pentru că structura acestui organism universal funcționează într-un algoritm logic, prin funcții orânduite cu precizie matematică. Chiar dacă, de multe ori, ne pare că hazardul sau neprevăzutul dau lovituri decisive sistemelor cunoscute de noi, trebuie să ne punem deseori întrebarea (fără a ne permite însă aroganța de a certifica răspunsul) dacă nu cumva chiar și aceste ”lebede negre” care perturbă armonia Universului nu sunt tot factori de echilibru ai parcursului natural al vieții.
Fără a avea pretenția de a căuta echivalențe matematice ale modelelor sub care funcționează sistemele vii, nu putem însă să nu remarcăm că viața, ca și materia, se propagă după anumite tipare, fractali spațio-temporali, iar oricare dintre sistemele create sau multiplicate de forțele nevăzute ale Universului prezintă urcușurile și coborâșurile sale.
Este cunoscută din secolele precedente asocierea dintre stat și organism viu, concept dezvoltat ulterior de filosofii germani în teoria spațiului vital (Ratzel, Kjellen, Haushofer), teorie preluată și adaptată și de filosofii și antropologii români interbelici (Xenopol, Vulcănescu, Rădulescu-Motru). Deși renegată de învingătorii celui de-al doilea război mondial, teoria a persistat, de fapt acest concept nu a încetat să fie prezent în descrierea civilizației chineze sau a celei musulmane. Iată că astăzi întoarcerea la geopolitică și la logica real politik-ului în relațiile internaționale ne aduce din nou în fața conceptului de organism viu. Cum ar putea fi statul un organism viu? Pentru că statul reprezintă asocierea funcțională de elemente identitare, care țin în mod intrinsec și nemijlocit de origini și de zestrea genetică a poporului său, geografie, limbă, spirit, cu elemente exterioare care modelează precum vântul nisipurile deșertului constituția statului și îi modifică într-o formă sau alta structura genetică: migrații, ocupații străine, conflicte. Echivalent cu un organism viu.
De ce am ținut să fac aceste precizări? Pentru că teoria pe care o descriu ține mai degrabă de funcționalitatea unui organism viu decât de geopolitică. Umanitatea a cunoscut de-a lungul mileniilor civilizații înfloritoare, civilizații decăzute, popoare pașnice, popoare trufașe. Ceea ce a definit însă parcursul unei civilizații au fost direcțiile impuse de societatea dominantă, din punct de vedere politic, ideologic, militar, economic sau tehnologic, asupra popoarelor mai slabe dominate sau colonizate. În mod inevitabil și fără excepție societatea și mai târziu statul dominant tindea spre imperialism, hrănindu-se din resursele pe care cei asupriți le dețineau. În mod inevitabil și fără excepție, imperiile s-au prăbușit sub propria greutate. Fie că este vorba de acumularea în interior de factori incontrolabili, de lipsa de energie pentru a menține complexitatea sistemului, imperiile se prăbușesc din interior. Se pot observa tiparele sub care imperiile se nasc și mor, dar interesant însă este de observat fluxul în spațiu și timp al nașterii și decăderii imperiilor, concomitent cu nașterea și decăderea unor civilizații. Nu doresc să intru în detaliile teoriilor legate de imperii, de relația centru-periferie, nici să trec în revistă aici imperii și civilizații antice, ci doar să trasez câteva linii, pe care să ne putem juca cu idei.
Interesant este că de-a lungul timpului centrele imperiale au avut natural tendința de a migra Est-Vest, pe când aria lor de interes și expansiune se menținea în Est (ex oriente lux, cum ar veni). Putem vedea imperiul persan, egiptean, macedonean, roman și altele mai actuale, cel colonial francez, spaniol, englez și cel american. Probabil că s-ar putea găsi asocieri legate de epuizarea resurselor, nu știu, se poate cerceta. Acestea sunt totuși tipare. Un alt tipar este cel al frecvenței: urcușurile sunt perioade de acumulare, destul de greoaie în timp, care solicită eforturi materiale și umane, pe când coborâșurile sunt abrupte și marcate de doar câteva încercări de întârziere a deznodământului. Se observă în schimb că frecvența cu care aceste imperii se nasc și mor este mult accelerată: dacă în trecut imperiile trăiau sute sau mii de ani, în perioada modernă acestea au un ciclu de viață de numai câteva sute sau zeci de ani. Probabil că o explicație ar fi consumul imens de energie și informație pe care le solicită funcționalitatea sistemului mult mai complex astăzi decât în trecut și care nu este compensat de un proces la fel de rapid de inovare tehnologică. Un alt tipar important al imperiilor este globalizarea. La timpul său, fiecare imperiu se consideră global, în sensul că pentru puterea imperială lumea se limitează sau se extinde, după caz, la ceea ce cunoaște. Manifestarea mecanismelor puterii se exercită asupra a tot ceea ce este cunoscut.
Acestea ar fi câteva tipare ale imperiilor. Spuneam că în paralel e interesant de urmărit și fluxul civilizațiilor. Civilizațiile nu se nasc și mor odată cu imperiile. Civilizația occidentală, de pildă, își are originile în valorile și principiile descrise încă din antichitate de filosofii greci. Imperiile însă preiau frâiele civilizației, creează moda și tendințele, dictează regulile și propagă sistemul de valori. Imperiul își lasă amprenta semnificativă asupra civilizației pe care o conduce, dar nu se identifică cu ea. Este esențial să facem această distincție pentru a înțelege procesele geopolitice astăzi. Pentru a curma niște mituri, să spunem că ne raportăm greșit ca civilizații superioare, există doar sisteme diferite de referință între civilizații și există urcușuri și coborâșuri. Pentru că mituri există despre civilizații dispărute, din păcate întinderea în timp și limitele tehnologice ne împiedică să ne pronunțăm asupra lor. De aceea, discuția despre civilizații curge vrând-nevrând în direcția spirituală, a inițierii și devenirii omului. E interesant de făcut asocierea cu abordările teosofice și antroposofice ale lui Steiner, pur și simplu ca perspectivă distinctă a existenței, deși am mari rețineri în privința metodei respective de „disecție” spirituală.
În partea următoare, aș vrea să vin mai aproape de prezent și pentru că tema e complexă o las pe mai târziu. Să ne amintim însă, întotdeauna și cei mai viteji eroi au o mică, infimă slăbiciune, iar acea slăbiciune le cauzează moartea: Ahile, Goliat, Hercule sau Alexandru cel Mare. Ca și eroii, imperiile au și ele miturile lor. Într-un final și eroii, ca și imperiile mor. Să ne gândim ce poate fi mica Islanda, ce este autodeterminarea în Lumea Nouă și cum se propagă sfârșitul unui alt imperiu?
http://donquijote-cronicarul.blogspot.ro/
