În lucrarea memorialistică “Lumea de ieri”, Stefan Zweig, scritor şi publicist austriac celebru pentru povestirile, eseurile şi biografiile sale, prezintă în culori sumbre şcoala din Viena de la sfârşitul sec. XIX, amintindu-şi că “întreaga perioadă a şcolarizării mele, dacă e să fiu cinstit, n-a fost altceva decât un permanent chin”.
Mult prea mult
Din considerente de natură socială, fiecare familie înstărită ţinea morţiş să aibă copii “şcoliţi“; li se dădeau lecţii de franceză şi engleză, de iniţiere în muzică, li se puneau mai întâi guvernante şi apoi profesori care-i învăţau bunele maniere. Dar numai aşa-zisa pregătire „academică“ pe care o primeai la universitate era de natură să-ţi confere în acele timpuri de liberalism „luminat“ un deplin relief individual. De aceea era ambiţia oricărei familii „bune“ ca măcar unul dintre copii să poarte înaintea numelui titlul de doctor.
Drumul până la universitate era însă destul de lung şi nicidecum presărat cu trandafiri. Trebuia să-ţi freci coatele pe băncile şcolii cinci ani de curs primar şi opt ani de liceu, în fiecare zi câte şase ore, iar în timpul liber să-ţi faci temele şi, pe deasupra, ca să-ţi asiguri o „cultură generală“ peste ceea ce îţi dădea şcoala, să mai înveţi şi franceza, engleza, italiana, limbile „vii“ odată cu limbile clasice, greaca şi latina, deci cinci limbi plus geometrie şi fizică şi celelalte materii. Era mult prea mult şi nu-ţi rămânea aproape nici un fel de răgaz ca să-ţi formezi o condiţie fizică, să faci sport, să te plimbi şi, mai ales, să te joci şi să te recreezi.
Vag mi-aduc aminte cum la vârsta de şapte ani trebuia să învăţăm pe de rost şi să cântăm în cor un cântec despre „vesela şi fericita vreme a copilăriei“. Şi azi îmi mai răsună-n urechi melodia acelui cântecel simplu-simpluţ, dar încă de pe-atunci nu-mi prea venea să-i rostesc cuvintele, căci sufletul meu nu se lăsa deloc convins.
Chin şi plictiseală
Întreaga perioadă a şcolarizării mele, dacă e să fiu cinstit, n-a fost altceva decât un permanent chin şi-o plictiseală agravată, de la un an la altul, de nerăbdarea de a scăpa odată de această corvoadă. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată „vesel“ şi „fericit“ cât a durat acel monoton, searbăd şi rece stagiu şcolar care ne-a otrăvit iremediabil ceea ce ar fi trebuit să fie perioada cea mai frumoasă şi cea mai liberă a existenţei, ba chiar trebuie să mărturisesc că nici astăzi nu-mi pot reprima un sentiment de invidie când văd cât de fericiţi, liberi şi neîngrădiţi cresc copiii în acest secol. Tot nu-mi vine să-mi cred ochilor când observ cum copiii de azi stau de vorbă cu profesorii lor cu naturaleţe şi aproape ca de la egal la egal, cum se grăbesc voioşi spre şcoală, nu ca noi, stăpâniţi de un permanent complex de inferioritate, cum îşi pot mărturisi deschis dorinţele şi înclinaţiile sufletului lor tânăr şi avid de cunoaştere – fiinţe libere, nesupuse constrângerii şi artificialului, pe când noi nici nu intram bine în acea clădire blestemată, că trebuia să ne ghemuim în noi înşine ca să nu ne izbim cu capul de jugul invizibil.
Singurul moment fericit
Şcoala era pentru noi constrângere, singurătate, plictiseală, un loc unde trebuia să-ţi însuşeşti „ştiinţa a ceea ce nu merită ştiut“ în porţii exact măsurate, materii scolastice sau predate scolastic care – simţeam acest lucru – nu puteau să se intersecteze în niciun punct cu viaţa reală şi cu preocupările noastre. Să-nveţi în prostie şi fără noimă lucruri care nu-ţi folosesc în viaţă, să-nveţi numai de dragul de-a învăţa, iată la ce ne obliga vechea pedagogie. Şi singurul moment fericit, cu adevărat înălţător pe care-l datorez şcolii a fost ziua când i-am închis uşa şi i-am întors spatele pentru totdeauna.
Atmosfera cazonă
Nu vreau să spun că şcolile noastre austriece ar fi fost, în sine, proaste. Dimpotrivă, aşa-zisa „programă analitică“ era alcătuită cu grijă, pe baza unei experienţe de un secol şi, dacă ar fi fost aplicată în mod inteligent, ar fi putut să asigure o pregătire consistentă şi destul de cuprinzătoare. Dar, tocmai prin alinierea pedantă la un plan şi prin schematismul ei uscat, şcoala noastră a devenit groaznic de seacă şi inertă, o rece maşină de învăţat care nu se regla niciodată după individ şi care, notându-te cu „bine“, „suficient“ sau „insuficient“, nu făcea decât să indice automat în ce măsură corespundeai „exigenţelor“.
Dar tocmai această lipsă de căldură umană, această searbădă mediocritate şi atmosfera cazonă care caracteriza mediul şcolar erau lucrurile care ne revoltau cel mai mult. Trebuia să învăţăm lecţiile şi să dăm examen de verificare a celor învăţate; însă în opt ani niciun profesor nu ne-a întrebat nici măcar o dată ce-am dori noi să-nvăţăm, şi ne-a lipsit cu desăvârşire tocmai acel ideal însufleţitor după care tânjeşte în sinea lui orice tânăr.
Cazarmă şcolară
Această închistare emana chiar din aspectul clădirii şcolii noastre, o remiză în toată regula, înjghebată cu cincizeci de ani în urmă, în grabă, cu materiale ieftine şi fără un plan bine gândit. Cu coridoarele ei reci, prost văruite, cu sălile de clasă joase, fără vreun tablou şi fără vreo altă podoabă care să-ţi bucure privirea, cu cabinele ei de toaletă ce-şi răspândeau mirosul prin toată clădirea, această cazarmă şcolară avea ceva de hotel cu o mobilă veche pe care o folosiseră deja mulţi înaintea ta şi pe care urmau s-o folosească alţii, tot aşa de mulţi, cu aceeaşi indiferenţă sau silă. Nici azi nu-mi iese din minte mirosul acela stătut, de mucegai, de care era impregnată această clădire, ca, de altfel, toate instituţiile de stat austriece, şi pe care noi îl numeam miros „oficial“, acel miros de camere aglomerate, supraîncălzite, niciodată bine aerisite, care îţi pătrundea mai întâi în haine şi apoi în suflet.
Precum osândiţii la galere, aşa şedeam noi doi câte doi în nişte bănci de lemn scunde, care-ţi strâmbau şira spinării, şedeam acolo până ce ne durea şi ultimul oscior. Iarna, deasupra cărţilor noastre pâlpâia lumina albăstrie a flăcărilor cu gaz, pe când vara, dimpotrivă, se trăgeau cu grijă perdelele la ferestre, ca nu cumva privirea să ni se îndrepte visătoare spre un mic pătrat de cer albastru. Încă nu se descoperise în acel secol că nişte trupuri tinere, în formare, au nevoie de aer şi de mişcare. Se considera că zece minute de pauză pe coridorul rece şi îngust sunt suficiente la patru sau cinci ore de stat ghemuit în bancă; de două ori pe săptămână eram conduşi la sala de gimnastică, pentru ca acolo, cu ferestrele închise etanş, să tropăim fără rost pe duşumeaua de scânduri din care la fiecare pas ţâşneau nori de praf. Şi astfel se chema că ne conformăm regulilor de igienă şi că statul şi-a făcut „datoria“ faţă de noi şi ne-a asigurat acel “mens sana in corpore sano”.
N-aveam de ce să-i fiu recunoscător acestei şcoli
După ani şi ani, trecând prin faţa acelei clădiri triste şi mohorâte, încă mai incercam un sentiment de uşurare la gândul că nu mai eram nevoit să intru în acea închisoare a tinereţii noastre; şi când la a cincizecea aniversare a prealuminatului aşezământ s-a organizat o festivitate, iar eu, premiantul de altădată, am fost solicitat să ţin discursul de rigoare în faţa ministrului şi primarului, am refuzat politicos. N-aveam de ce să-i fiu recunoscător acestei şcoli şi orice cuvânt pe care l-aş fi rostit într-o asemenea împrejurare ar fi fost o minciună.
Profesorii? Am uitat şi cum îi chema şi cum arătau
Cât îi priveşte pe profesorii noştri, nici ei n-aveau nicio vină pentru acel nefericit program. Ei nu erau nici buni, nici răi, nu erau tirani, dar nici camarazi amabili; erau nişte bieţi slujbaşi care, robi ai unei scheme, ai unei programe analitice impuse de sus, trebuiau şi ei, ca şi noi, să-şi facă „lecţia“, şi erau tot aşa de fericiţi ca şi noi – simţeam clar acest lucru – când la amiază suna clopoţelul şcolii, vestindu-le şi lor, şi nouă că suntem liberi. Nu ne iubeau şi nu ne urau, şi cum să fi fost altfel când ei nu ştiau nimic despre noi; pe foarte puţini ne ştiau după nume, şi asta numai după câţiva ani, căci, în spiritul metodei de predare de atunci, nu-i preocupa altceva decât să constate greşelile făcute de „şcolar“ în ultima lucrare scrisă. Ei şedeau sus la catedră, iar noi jos, ei puneau întrebări şi noi trebuia să răspundem, altă comunicare între noi nu exista. Căci între profesor şi elev, între catedră şi banca elevului, între vizibila treaptă de sus şi vizibila treaptă de jos se afla invizibila barieră a „autorităţii“ care împiedica orice contact.
Profesorii ar fi trebuit să vadă în elev o individualitate, ceea ce ar fi reclamat o aplecare atentă asupra trăsăturilor lui caracteristice, sau chiar să redacteze, ceea ce azi se face în mod curent,reports, adică descrieri bazate pe observaţii, dar pe atunci aşa ceva ar fi fost peste putinţa lor. Pe de altă parte, un dialog de la om la om le-ar fi diminuat iarăşi autoritatea, fiindcă în felul acesta noi, „şcolarii“, prea ne-am fi plasat la acelaşi nivel cu ei, „superiorii“. Nimic nu mi se pare mai ilustrativ pentru ruptura totală care exista din punct de vedere spiritual şi afectiv între noi şi profesorii noştri ca faptul că am uitat şi cum îi chema, şi cum arătau. Memoria mea încă mai păstrează cu precizie fotografică imaginea catedrei şi a catalogului clasei în care căutam mereu să tragem cu coada ochiului, pentru că acolo se aflau notele noastre. Văd şi acum carnetelul roşu în care profesorii făceau primele adnotări şi creionul negru şi scurt cu care treceau notele. Îmi amintesc de caietele mele presărate cu corecturi făcute cu cerneală roşie, dar nu pot să reconstitui chipul nici unuia din ei – poate din cauză că în faţa lor am stat întotdeauna umiliţi sau indiferenţi.
sursa: Stefan Zweig, Lumea de ieri: amintirile unui european, Traducere din germană de Ion Nastasia, Bucureşti, Humanitas, 2012
http://istoriiregasite.wordpress.com/
