Anul 2011 a început cu un val de revolte populare ce a trecut prin mai multe ţări arabe din Nordul Africii şi Orientul Mijlociu, evenimente similare cu cele din 1989 din Europa de est şi cu revolutiile portocalii din spaţiul ex-sovietic. Aparent desfăşurarea evenimentelor a fost spontană, însă nu a durat mult până când implicarea externă a ieşit la iveală. Adevăraţii autori şi regizorii acestui spectacol au fost revelaţi atunci când “valul revoluţionar” a ajuns în Libia unde “rebeliunea” a trebuit să fie susţinută armat de către mai multe tări ale NATO. Timp de câteva săptămâni întreaga comunitate internaţională a asistat cu respiraţia tăiată la evoluţiile violente din această ţară timp în care mass media internaţională încerca să ne convingă că Ghaddafi este un tiran nemilos şi însetat de sânge. Să vedem însă cum arată dictatura libiană.
Fostul ambasadorul rus în Libia, Vladimir Chamov, întrebat într-un interviu dacă Ghaddafi şi-a asuprit cetăţenii, a spus: “Despre ce opresiune vorbesti? Libienilor li se acordă credite fără dobândă pe o periodă de douăzeci de ani pentru construcţia casele lor, un litru de benzina costă aproximativ 10 centi, produsele alimentare costă mai nimic, iar un Jeep sud-coreean Kia putea fi cumpărat pentru doar 7500 de dolari…. Această ţară nu mai există acum.”
Ce alte date şi cifre ştim despre Libia şi liderul ei?
PIB-ul pe cap de locuitor al Libiei este de 14.192 dolari.
Fiecare membru al unei familii care este subvenţionat de către stat primeşte 1.000 de dolari pe an.
Şomerii primesc 730 de dolari lunar.
Salariul unei asistente de spital este de 1.000 dolari.
Ajutorul de naştere este de 7.000 de dolari.
Cuplurile proaspăt căsătorite primesc un ajutor de 64.000 de dolari pentru a cumpăra un apartament.
Pentru a deschide o afacere un libian primeşte un ajutor financiar de 20.000 de dolari.
Impozitele şi taxele majore sunt interzise.
Educaţia şi asistenţa medicală sunt gratuite.
Educaţia şi specializările în străinătate se fac pe cheltuiala guvernului.
Există lanţuri de magazine pentru familii mari, ce au preţuri simbolice pentru produsele alimentare de bază.
Vânzarea de produse expirate este pedepsită prin amenzi mari, iar în unele cazuri se pedepseşte cu detenţia.
Un număr de farmacii distribuie medicamente gratuit.
Contrafacerea medicamentelor este considerată o infracţiune gravă.
Nu există plăţi pentru chirie, iar populaţia nu plăteşte pentru energia electrică.
Vânzarea şi consumul de alcool sunt interzise prin lege.
Împrumuturile pentru cumpărarea unei maşini sau a unui apartament sunt acordate fără dobândă.
Sunt interzise speculaţiile imobiliare.
În cazul în care o persoană decide să cumpere o maşină, statul libian achită 50% din preţul ei, iar în cazul poliţiştilor 65% din preţ.
Benzina este mai ieftină decât apa. Un litru de benzină costă 0,14 dolari.
(Sursa acestor date este un site de limba rusă; traducerea engleză a textului). O confirmare a unora dintre aceste date poate fi gasită aici)
https://www.temehu.com/Prices.htm
Să presupunem totuşi că intervenţia militară ar fi fost justificată…
Atunci de ce s-a intervenit militar doar în Libia? Conform mass media în aceeasi regiune exista o multime de alte ţări în care “dictatori sângeroşi” omoară “populaţia paşnica şi neînarmată”. Şi totuşi NATO, SUA, Franta sau Marea Britanie nu se duc acolo pentru “a face dreptate” şi a “restaura democraţia”. De ce a fost aleasă această ţară în mod special? De ce este “democraţia occidentală” atât de obsedată de ideea eliminarii lui Ghaddafi şi de distrugere a Libiei, ţara cu cel mai ridicat nivel de trai din Africa, printr-un scenariu similar cu cel din Irak? Şi cum se explică faptul că “rebelii” susţinuţi de SUA, Franţa, Marea Britanie şi de către alte ţări NATO colaborează cu luptători Al Qaeda, după cum a relatat mass media internaţionala? Această ciudăţenie a susţinerii unor terorişti de către americani a trecut rapid în uitare, fiind acoperită mediatic de asasinarea lui Osama bin Laden, presupusul lider al fantomaticei grupări teroriste mondiale, o altă poveste de adormit copii menită să refacă imaginea şifonata a SUA.
La ora actuală exista două versiuni de a ascunde adevăratul motiv pentru intervenţia în Libia: una oficială – protejarea drepturilor omului şi cea neoficială – furtul petrolului libian. Ambele sunt piste false. În realitate scopul actiunilor militare din Libia nu este protejarea civililor de Ghaddafi, ci protejarea intereselor sistemului bancar internaţional, obţinerea controlului asupra puţurilor de petrol libiene fiind doar un mijloc de anihilare a puterii liderului libian. Aceasta este parerea lui German Sterligov un antreprenor şi activist social rus, al doilea milionar oficial al Rusiei de după caderea URSS, care din 2005 a renunţat la “binefacerile civilizaţiei” şi s-a mutat cu familia într-o pădure din Siberia.
Criza financiară mondială, care încă influenţează economia planetei, a făcut mai multe ţări să propună schimbarea monedei folosite în tranzacţiile internaţionale, mai exact să refuze dolarul american şi să opteze pentru înlocuirea acestuia cu aurul. Muammar Ghaddafi a încercat să refacă planurile generalului De Gaulle – de a refuza bancnotele de hartie şi de a începe să utilizeze din nou monede de aur ca pe vremuri. Acest lucru ar duce la distrugerea coruptului sistem bancar actual. Desigur, mafia bancară sionistă nu l-a putut ierta pentru asta …
(În 1965 Charles de Gaulle a tinut un discurs în care cerea, printre altele, întoarcerea la aur ca etalon monetar, adică folosirea acestuia ca referinţă în schimburile comerciale internaţionale în locul dolarului; vezihttp://www.ina.fr/fresques/de-gaulle/fiche-media/Gaulle00105/conference-de-presse-du-4-fevrier-1965. În acelasi an (dolarul şi alte monede naţionale încă aveau acoperire în aur) Franta a reuşit să convertească în aur 150 de milioane de dolari şi ceruse Rezervei Federale Americane convertirea a încă 150 de milioane. Exemplul francez a fost urmat de Spania lui Franco. Ambele personaje politice au părăsit la scurt timp după aceea prim planul scenei politice, unii istorici considerând că aceste evenimente ar avea legatură cu “atacul” lor asupra dolarului. În 1971 la ordinul mafiei bancare a Rezervei Federale aflate sub controlul clanului Rothschild, Nixon a decretat că SUA încetează unilateral convertirea dolarilor în aur.)
O serie de ţări au început discuţii despre realizarea tranzacţiilor comerciale interstatale în aur. China a anunţat emiterea unor yuani de aur şi mai multe ţări asiatice şi africane au discutat, de asemenea, posibilitatea revenirii la standardul de aur. Muammar Ghaddafi a devenit principalul iniţiator al ideii de a renunţa la dolari şi euro. El a cerut lumii arabe şi africane să înceapă utilizarea unei monede noi – dinarul de aur. El a sugerat şi realizarea unui stat african unit, având o populaţie de 200 de milioane de oameni ce vor folosi această monedă.
Ideea unei monede unice din aur şi a unirii ţărilor africane într-un singur stat federativ puternic a fost foarte bine primită de către mai multe ţări arabe şi de către aproape toate ţările africane. Singurii oponenţi au fost Republica Africa de Sud şi şeful Ligii Statelor Arabe. Dacă realizarea Uniunii Africane şi adoptarea unei monezi unice au fost pe placul francmasoneriei mondiale nu acelaşi lucru se poate spune şi despre renunţarea la dolar şi euro în favoarea dinarului de aur. Această iniţiativă a Libiei a fost foarte criticată de către Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană. Potrivit unui discurs al preşedintelui francez Nicolas Sarkozi: “libienii ameninţa securitatea financiară a omenirii”. Numeroasele critici la adresa liderului libian nu au dat nici un rezultat: Ghaddafi a făcut în continuare paşii care au dus la crearea Africii Unite şi a continuat demersurile în direcţia trecerii la standardul monetar din aur.
În cele ce urmează redau un fragment dintr-un interviu cu German Sterligov, creatorul “Bursei aurului” din Moscova, în cadrul unei emisiuni a postului rusesc “Dojd”:
Olga Pispanen: Şi apoi a venit condamnarea Libiei…
GS: O să-ţi spun ce evenimente au dus la acest lucru. În 2002 prim-ministrul malaezian Muhammad împreună cu Muammar Ghaddafi au propus lansarea unui dinar de aur. La început această idee a fost aprobată de către Iran, Sudan, Bahrein şi Indonezia, iar în anul următor Emiratele Arabe Unite şi alte ţări au aderat la aceasta iniţiativă. Ei au inceput sa lucreze la această idee, au existat şedinţe ale miniştrilor de finanţe din aceste ţări, la care a început să prindă viaţă proiectul de a refuza tranzacţiile comerciale în dolari şi euro în favoarea folosirii dinarului de aur. A existat un proiect pilot în care monede de aur au fost bătute şi au început să fie folosite în Malaezia, Indonezia şi Iran. Ele au fost folosite în magazine obişnuite şi chiar şi acum pot fi folosite acolo, la fel ca orice altă monedă.
OP: Ai cumva un dinar de aur la tine?
GS: Nu am dinari, dar am “goldeni”, pentru că fiecare ţară îşi adoptă propriul tip de monede de aur, iar noi le-am numit “goldeni”.
OP: De ce se numeşte aşa? Nu suna prea ruseşte.
GS: “Golden” înseamnă “făcut din aur” în limba engleză. Înainte de aceasta, în Rusia, am avut “guldeni” şi “zloti”. Le-am făcut la monetaria rusă “Gosznak”. Am sugerat Libiei să folosească moneda noastră, dar au considerat că e prea mare, cântăreşte 1 uncie.
Dmitri Kaznin: Cum i-aţi sugerat să folosescă această monedă?
GS: Au existat negocieri pentru o lungă perioadă de timp între oamenii de afaceri ruşi şi arabi, care au fost găzduite de către Nadejda Azarenkova şi de firma de avocatura a lui Artur Airapetov, la care sunt şi eu co-proprietar. S-a ajuns la o situaţie similară cu cea dintre Stalin şi Hitler: Stalin era deja pregătit pentru agresiunea lui Hitler şi şi-a plasat trupele la frontieră, dar Hitler dintr-un singur atac a distrus totul. Acelaşi lucru a făcut şi societatea occidentală. Asta este opinia mea: Muammar Ghaddafi era gata să declare respingerea folosirii dolarului şi a monedei euro în tranzacţii, însă a fost oprit de către sistemul bancar internaţional. Conturile sale internaţionale au fost blocate sub falsul motiv al “încălcării drepturilor omului”.
OP: Conturile au fost blocate după anunţul că el a început să tragă în civili.
GS: Dar asta se întâmplă în toate ţările. Uitaţi-vă în jur – o mulţime de civili sunt ucişi în ţări precum Yemen şi nimeni nu le blochează conturile bancare. Intotdeauna se pot găsi justificări unor acţiuni, în acest caz uciderea de oameni a servit doar ca un pretext.
Însă motivul real al actiunii este efectul psihologic al ideii lui Ghaddafi (unul dintre principalii lideri musulmani), de a începe utilizarea dinarilor de aur, care a fost efectiv uimitor, a fost chiar mai periculos decât ideea în sine. De exemplu, există un stat malayezian numit Kelantana, care utilizează numai monede de aur, dar nu prea dă bătăi de cap liderilor globalisti.
Şi iată ca apare Ghaddafi, care sugerează ca toată lumea să respingă sistemul bancar internaţional şi să se elibereze de sclavia sistemului american al Federal Reserve Bank. Un număr mare de ţări l-ar urma în această acţiune. Acest proiect a fost pregătit intens timp de mai mulţi ani, Ghaddafi a militat pentru ca ţările africane să se unească toate într-un stat puternic şi să înceapă utilizarea monedelor de aur. Egiptul era pregătit să ia parte la el, de aceea revoluţiile au început acolo şi CIA a intervenit pentru a distruge planurile cu privire la ieşirea din sistemul bancar internaţional. Apropo, acest sistem mafiot international afectează de asemenea într-o mare măsură economia Rusiei. Trecerea de la utilizarea baniilor de hârtie la monede de aur – aceasta este ieşirea din criză şi din sclavia financiară.
OP : German, explica te rog… Cred că astăzi avem foarte multe bancnote de hârtie pentru care nu există acoperire în aur.
GS: Desigur. Nu au acoperire deloc, sunt doar hârtii fără valoare…
OP: … Aceasta înseamnă că dacă Muammar Ghaddafi va renunţa la sistemul bancar actual şi va începe să facă comerţ doar în aur, el va putea face schimburi comerciale doar cu ţările care au aur.
GS: Ţi-am spus despre începerea acestui proiect în anul 2002 pentru a explica faptul că un mare număr mare de ţări, de la Indonezia la Iran s-au pregătit timp de 8 ani pentru asta.
OP: Dar nu au participat şi America, Franţa, Germania sau chiar Rusia…
GS: Desigur. Acestea sunt ţări mari, foarte populate, care produc multe bunuri. Nu mă refer la computere sau alte gadget-uri, ci la lucruri de care avem nevoie pentru viata de zi cu zi: produse alimentare, petrol şi aşa mai departe. Apropo de Rusia, vă rog să reţineţi la cine a apelat Ghaddafi înainte să îi fie aruncate bombe în cap. El a apelat la China, India şi Rusia – aceste ţări care ar putea fi gata oricând pentru a începe utilizarea monedelor de aur. În special China, care a anunţat că va emite yuani de aur în curând.
Şi notaţi care este primul lucru pe care l-au facut atât de lăudaţii “rebeli” din Libia . Ei nu au creat un nou guvern – nimeni nu a auzit despre ideile lor politice. În schimb au deschis o Banca Centrală în Bengazi, care ar fi trebui să înlocuiască banca lui Ghaddafi. Acest lucru înseamnă că ei nu sunt împotriva politicii lui Muammar Ghaddafi sau a guvernării sale. Ci că ei vor să schimbe sistemul său financiar.
OP: Oricum, după cum am înţeles, doar ţările pe care le-ai numit sunt capabile de schimburi comerciale cu monede de aur. Numai 12 ţări. Doar ele vor fi capabile să facă comerţ unele cu altele…
GS: Crede-mă, nu este un număr mic. O să existe o reacţie în lanţ, pentru că toată lumea s-a săturat să fie sclavul Rezervei Federale americane şi a şefului ei Bernanke. Chiar şi americanii sunt sclavii lui Bernanke pentru că el tipăreşte bani pe bandă rulantă şi îi da sub formă de împrumut băncilor din Statele Unite ale Americii. Dacă Muammar Ghaddafi ar fi găsit timp pentru a lansa monedele de aur înainte de începerea războiului, nu numai ţările musulmane l-ar fi urmat. Ar fi fost multe ţări, poate inclusiv Germania. Orice ţară din lume care nu vrea să fie un sclav al lui Bernanke vrea să facă comerţ contra aur.
http://youtu.be/O35_Ai6EsMU
OP: Nu îţi este frică … pentru că promovezi această tranziţie către aur?
GS: Draga mea, eu deja trăiesc într-o pădure sălbatică.
Conform unei istorii a familiei Rothschild toate băncile naţionale din lume sunt controlate de către elita bancară mondială (evident la BNR principalul agent Rotschild este Mugur Isărescu despre care am mai scris). În 2001 pe tot globul mai erau doar 7 ţări care a căror bancă naţională nu era controlată de către sataniştii clanului bancar Rothschild: Afganistan, Irak, Iran, Coreea de Nord, Sudan, Cuba şi Libia. Generalul Westley Clark declara că planul ocupării unora dintre aceste ţări era pregătit înca din 2001:
http://youtu.be/e7vAvAsyR1o
Afganistanul a fost ocupat începând din noiembrie 2001, iar războiul din Irak a început imediat după ce în 2002 Saddam Hussein a intentionat să vândă petrolul în yeni, în cadrul programului petrol contra hrana. Cuba şi Coreea de Nord au fost aproape complet izolate şi se zbat într-o cruntă săracie; este puţin probabil să mai poată deranja cu ceva bogătaşii planetei. Sudanul este de mai mulţi ani scena unui război intern. În 2006 Iranul a înfiinţat Bursa Iraniana de petrol, iar după un an a renunţat la tranzacţiile în dolari adoptând în loc schimburile comerciale în yeni, ameninţând astfel statutul de moneda internatională al dolarului. Ca urmare a acestei măsuri SUA şi Israelul au lansat ameninţari războinice şi chiar nucleare la adresa Iranului pretextând existenţa unui presupus pericol nuclear.
Pentru a înţelege mai bine cum a ajuns dolarul în postura de monedă internaţională dominantă, de ce acest statut este apărat cu preţul a milioane de vieţi, prin distrugerea sistematică a unor ţări şi cum au devenit personaje precum Saddam Hussein, Muammar Ghaddafi sau Mahmud Ahmadinejad extrem de periculoase pentru imperiul american datorită intenţiei de a renunţa la schimburile comerciale în dolari, este necesar un scurt istoric.
O naţiune-stat îşi taxează proprii cetăţeni, în timp ce un imperiu, taxeaza alte naţiuni-state. Istoria imperiilor, de la Grecia Antică, la Imperiul Roman şi până la Imperiile Otoman şi Britanic, ne învaţă că fundaţia economică a oricărui imperiu este taxarea altor naţiuni sau a subiecţilor acestora. Abilitatea imperială de a taxa a fost bazată întotdeauna pe o economie mai bună şi mai puternică, şi ca o consecinţă, pe o armată mai bună şi mai puternică prin care, paşnic sau militar, se impunea taxa. O parte din aceste taxe erau folosite pentru a îmbunătăţi standardul de viaţă din imperiu, iar cealaltă parte era folosită pentru a întări dominaţia militară care făcea posibilă colectarea acelor taxe.
Istoric, taxarea statelor s-a făcut în diverse forme, de obicei în aur şi argint acolo unde acestea erau considerate monedă, dar de asemenea în sclavi, soldaţi, recolte, şeptel sau alte resurse agricole, naturale, în general orice bunuri economice solicita imperiul şi puteau fi furnizate de către naţiunile vasale. Taxarea a fost întotdeauna directă: naţiunile supuse predau pur şi simplu banii (aur/argint) sau bunurile economice, direct imperiului.
Pentru prima dată în istorie, în secolul douăzeci, Imperiul American a obţinut puterea de a taxa lumea în mod indirect – nu prin impunerea unor sisteme de plata a taxelor la fel ca imperiile precedente, ci prin distribuirea propriei sale monede, dolarul american, celorlalte naţiuni, în schimbul bunurilor, cu intenţia de a devaloriza în timp aceşti dolari şi a-i rascumpara înapoi mai târziu cu mult mai puţine bunuri economice. Diferenţa între valoarea dolarului în momentul tranzacţiei initiale şi valoarea dolarului devalorizat din momentul răscumpărării sale reprezintă taxa imperială americană. Iată cum a apărut.
La începutul secolului 20, economia americană începea să domine economia mondială. La acea vreme dolarul american era garantat cu aur, astfel încât valoarea lui nici nu creştea şi nici nu scădea pentru ca era mereu convertibil într-o aceeaşi cantitate fixă de aur. Marea Depresiune şi inflaţia care a precedat-o din 1921 pâna in 1929 a mărit substanţial cantitatea de bani de hârtie aflată în circulaţie, fără o creştere proporţională a rezervelor de aur. Aceasta a făcut imposibilă convertirea dolarului în aur. În consecinţă, în 1932 preşedintele american Franklin Delano Roosevelt a decuplat valoarea monedei americane de cantitatea aur pe care aceasta o reprezenta. Până la acest punct America dominase economia mondială, dar din punct de vedere economic, nu era încă un imperiu propriu-zis. Valoarea fixă în aur a dolarului nu permitea americanilor să obţină beneficii economice de la alte ţări prin furnizarea dolarilor convertibili în aur.
Economic, Imperiul American s-a născut odată cu ratificarea sistemului Bretton Woods în 1945. Dolarul a fost făcut doar parţial convertibil în aur – convertibilitatea în aur era disponibilă doar guvernelor străine, dar nu şi instituţiilor private. În acel moment dolarul american a fost stabilit ca moneda de referinţă la nivel international. Acest lucru a devenit posibil pentru că în timpul celui de-al doilea război mondial America furnizase aliaţilor săi hrană şi echipament militar, acceptând plata în aur, acumulând astfel o cantitate semnificativă din rezervele de aur mondiale.
Un imperiu economic nu ar fi fost posibil dacă dolarul ar fi rămas complet convertibil în aur, cantitatea de dolari fiind limitată de cantitatea de aur disponibilă şi răscumpărarea dolarului făcându-se la valoarea fixă stabilită. În realitate însă masa monetară în dolari a fost crescută cu mult peste cantitatea de aur disponibilă, iar aceşti dolari au fost distribuiţi străinilor în schimbul bunurilor acestora. Americanii nu intenţionau să răscumpere aceşti dolari la aceeaşi valoare – cantitatea de aur deţinută de ei era insuficientă, iar masa monetară în dolari creştea permanent, astfel încât dolarii respectivi se depreciau constant. Deprecierea constantă a rezervelor de dolari deţinute de străini datorită deficitelor comerciale americane este echivalentul unei taxe – o taxare prin inflaţie.
În 1971 când străinii au cerut plata în aur pentru dolarii pe care îi deţineau, guvernul american a fost pus în imposibilitate de plată. Consecinţa acestei imposibilităţi de plata a fost ruperea legăturii aur-dolar sau suspendarea totală a convertibilităţii dolarului în aur. Însă interpretarea corectă a acestui eveniment este falimentul, aşa cum orice bancă comercială este declarată falimentară atunci când nu-şi poate plăti datoriile.
Cu toate acestea prin decizia luată, în loc să falimenteze America s-a declarat pe sine un imperiu. Ea acumulase cantităţi enorme de bunuri de la restul lumii fără a avea vreo intenţie de a le returna. Lumea a început să fie efectiv taxată ori impozitată şi nu putea face nimic pentru a se opune: nu putea forţa procedura falimentului Americii pentru a-i pune sechestru pe posesiunile sale în aur sau în alte bunuri şi nici nu putea să îşi însuşească cu forţa aceste bunuri declarând astfel un război şi apoi câstigându-l. Esenţialmente, America a impus lumii o taxa pe inflaţie şi astfel a colectat un impozit de la vasali.
Din acel moment, pentru a susţine Imperiul American şi a continua să taxeze restul lumii via inflaţie, Statele Unite au decis să forţeze acceptarea globala a dolarului, care se deprecia continuu, ca moneda de schimb pentru unele bunuri şi astfel să facă lumea să păstreze rezerve de dolari din ce în ce mai mari, chiar dacă moneda se deprecia. Pentru ca toate statele lumii să acumuleze dolari, America trebuia să ofere un motiv economic, iar acest motiv a fost petrolul.
În 1971, când a devenit clar că SUA nu vor putea să răscumpere dolarii cu aur, a fost realizată o înţelegere alternativă pentru a menţine lumea dependentă de dolarul cu acoperire în hârtie. America a încheiat în 1972-73 o înţelegere fermă cu Arabia Saudita, prin care susţinea la putere dinastia Saudită cu condiţia ca aceasta să accepte doar dolari în schimbul petrolului. Impunându-şi dolarul ca unică monedă pentru liderul OPEC, el a fost practic impus tuturor membrilor OPEC. Pentru că toate statele lumii trebuiau să cumpere petrol de la tările arabe, au fost obligate astfel să-şi facă rezerve de dolari. Şi deoarece, nevoia de petrol a lumii e în continuă creştere, iar preţul petrolului e de asemenea în continuă creştere, cererea de dolari de pe piaţă nu poate decât să crească la rândul ei. Dolarii nu mai puteau fi schimbaţi în aur însă acum puteau fi schimbaţi în petrol.
Esenţa economică a acestei înţelegeri este că dolarul a primit o virtuală acoperire în petrol. Cât timp situaţia va ramâne la fel, lumea va trebui să acumuleze cantităţi mereu mai mari de dolari, pentru că aceşti dolari sunt necesari pentru a cumpăra petrol. Cât timp dolarul este singura monedă acceptată ca plată pentru petrol, dominaţia sa este asigurată, iar Imperiul American poate continua taxarea întregului glob. Dacă, dintr-un motiv oarecare, dolarul şi-ar pierde convertibilitatea în petrol, Imperiul American ar înceta să existe, pentru că n-ar mai fi capabil să taxeze o lume independentă de nevoia de a acumula dolari. Astfel, supravieţuirea imperiului dictează ca petrolul să fie tranzacţionat doar in dolari. De asemenea, implică existenţa unor state deţinătoare de rezerve petroliere suficient de slăbite, economic şi militar, pentru a nu cere plata petrolului lor în altă monedă. Dacă cineva ar accepta plata în altă monedă, el ar trebui convins, fie prin mijloace politice, fie prin cele militare, să se răzgândească.
Primul care a început să ceară plata în Euro pentru petrol, a fost Saddam Hussein, la sfârşitul anului 2000. La început, cererea sa a fost întâmpinată cu dispreţ, apoi ignorată, dar pe măsură ce devenea clar că decizia lui era extrem de serioasă (şi-a convertit chiar şi rezerva irakiană de 10 miliarde de dolari, de la ONU, în Euro) americanii au început să exercite presiuni politice pentru a-l “ajuta” să-şi schimbe părerea. Alte ţări ca Iranul, începeau să accepte, de asemenea, plata pentru petrol în alte monede, în special Euro şi Yen. Pericolul pentru dolar era real şi imediat, se impuneau acţiuni punitive. Războiul lui Bush cu Irakul nu a avut nimic de-a face cu vreo armă de distrugere în masă, cu apărarea drepturilor omului, cu răspândirea democraţiei sau măcar cu capturarea câmpurilor petroliere. A fost vorba despre apărarea dolarului, adică a Imperiului American. A fost vorba despre un exemplu dat oricui ar cere plata pentru petrol în alte monede decât dolari.
Mulţi l-au criticat pe Bush pentru înscenarea războiului din Irak cu scopul de a obţine controlul asupra câmpurilor petroliere. Însă aceşti critici nu pot explica de ce avea Bush nevoie de acele câmpuri – putea să continue să tipareasca pur şi simplu dolari şi cu ei să cumpere petrolul, aşa cum a făcut-o întotdeauna. Trebuie să fi avut un alt motiv pentru invazia Irakului.
Istoria ne învaţă că un imperiu porneşte un război pentru două motive: (1) pentru a se apăra sau (2) pentru a profita de pe urma lui. Economic vorbind, pentru ca un imperiu să iniţieze şi întreţină un război, beneficiile acestui razboi trebuie să depăşească costurile lui militare şi sociale. Beneficiile derivate în mod direct din câmpurile petroliere nu pot justifica pe termen lung, costul militar al operaţiunii. Bush a pornit războiul pentru a apăra capacitatea Imperiului American de a taxa. Într-adevăr, acţiunile ulterioare confirmă aceasta: două luni după ce Statele Unite au invadat Irakul, programul “Petrol contra Hrana” a fost suspendat, conturile irakiene au fost convertite la loc în dolari, iar petrolul a început din nou să fie vândut doar contra dolari. Nimeni nu a mai putut cumpăra petrol în euro, supremaţia globala a dolarului a fost reinstaurată. Bush a coborât din avionul său cu reacţie şi s-a declarat victorios: misiunea era într-adevăr îndeplinită – Bush a apărat cu succes dolarul american şi Imperiul American.
Mai recent criza financiară mondială a făcut mai multe ţări să propună schimbarea monedei folosite în tranzacţiile internaţionale, mai exact să refuze dolarul american şi să opteze pentru înlocuirea acestuia cu aurul. Muammar Ghaddafi a fost cel care a încercat să refacă planurile generalului De Gaulle de la sfarşitul anilor ’60 – de a refuza bancnotele de hârtie şi de a utiliza din nou monede de aur ca pe vremuri. Acest proiect a fost pregătit intens timp de mai mulţi ani, iar Ghaddafi a militat pentru ca ţările africane să se unească toate într-un stat puternic şi să înceapă utilizarea monedelor de aur. Egiptul era pregătit să ia parte la el, de aceea “revoluţiile arabe” au început acolo iar CIA a intervenit pentru a distruge planurile cu privire la ieşirea acestor ţări din coruptul sistem bancar. Pentru că mafia bancară nu i-a putut ierta această iniţiativă, am asistat apoi la atacarea militară ilegală a Libiei a cărui reală motivaţie am detaliat-o. Sursa: FSO Editorials: “The Proposed Iranian Oil Bourse”http://www.financialsensearchive.com/editorials/petrov/2006/0120.html
https://www.facebook.com/pages/Noua-Ordine-Mondial%C4%83/143141262536653?fref=ts
