In loc de motto: Un programator moare si ajunge in iad. La scurt timp, Satana ii da telefon lui Dumnezeu, disperat: “Doamne, ce ma fac? A venit nebunul asta si de doua zile rastoarna toate cazanele, alearga si omoara toti dracii, a distrus tot iadul si urla ca apucatul: unde-i iesirea la urmatorul nivel?” 🙂
Unde-i iesirea la urmatorul nivel de constiinta, unde-i iesirea din actualul nivel de inconstienta, care-i solutia descifrarii acestei realitati materiale si a ce-i “dincolo” de ea, dincolo de ceea ce poate parea o simpla matrice virtuala, totusi extrem de concreta, la un efort al mintii noastre “holografice”?
Inconstienta e cel mai mare pericol, in toate cazurile, nu numai la volan sau in alte situatii similare. Inconstienta inseamna lipsa sau sustragere de la responsabilitate. Un om inconstient e un fel de zombie periculos, ca un somnambul care te poate ucide fara sa stie ce face. Ulterior, regretele sunt tardive. Ce-i facut, e bun facut. Inconstienta are intotdeauna repercusiuni.
Un om inconstient nu se mai afla in contact sau refuza contactul cu sine si cu ceilalti. Doarme si viseaza, in transa, ca in filmul Matrix, de parca s-ar afla in alta dimensiune, in alt loc, de parca nu ar fi prezent aici si acum, de parca ar trai intr-o alta lume, virtuala. Nu stie cine este si refuza sa afle. Un om inconstient e ancorat in energii de joasa vibratie, acolo unde il bantuie neincetat demonii propriilor suferinte si neputinte.
Un om inconstient iti poate pustii sufletul. Un om inconstient mai degraba ii va cere altuia sa accepte iadul in care el traieste, decat sa faca vreun efort sa se trezeasca si sa iasa de acolo. Ideea aceasta este superb reprezentata simbolic in filmul “What dreams may come” (Ce pot deveni visele), cand personajul lui Robin Williams reuseste, dupa o calatorie epica, sa gaseasca sufletul ratacit al sotiei sale, pe taramul de dupa moarte, si incearca sa-l ia cu sine spre lumina, sa-l scoata din iadul suferintei. E avertizat ca timpul e extrem de pretios, e suficient extrem de putin timp ca sa uite el insusi cine este, o fiinta de lumina, si sa se cufunde in intunericul celeilalte fiinte inconstiente, care a uitat cine este.
Inconstienta e cel mai grav lucru posibil, fiindca ucide iubirea, fiindca nu hraneste si nu se hraneste din vibratia ei. Un om nu poate fi sau deveni inconstient decat uitand, in primul rand, iubirea de sine. Iar asta are mereu repercusiuni, desi omul inconstient refuza sa accepte ca exista aceste repercusiuni. Cine nu se iubeste pe sine nu poate iubi pe nimeni cu adevarat. Nu poate da si nici primi. Cine nu se iubeste pe sine e absolut orb la minunea si lumina care este in sine, cat si la lumina si minunea care este in altul. Si atunci nici nu poate fi vorba despre bucuria de a da si de a primi, despre recunostinta de a putea da si a putea primi. Un om inconstient este egoist si lipsit de recunostinta. Ii este aproape indiferent daca primeste si considera ca e dreptul lui, egoist, sa sufere si sa se inchida, ca si cum n-ar influenta pe nimeni cu nimic prin asta.
Un om inconstient este un om care a rupt legaturile cu sine si cu lumea.Omul inconstient e un mort viu, care s-a ingropat singur in propriul iad. Nicio lumina, nicio iubire, nimic nu-l va scoate de acolo, impotriva vointei sale. Nimeni si nimic nu pot scoate un om din intunericul in care s-a ingropat singur. Omul inconstient mai degraba vrea companie in propriul infern decat sa iasa la lumina. Asta ar insemna sa se trezeasca, sa devina viu, responsabil. Iar el tocmai de asta fuge. Mai degraba te va afunda cu el, iti va arata bucuros intunericul sau, pe care vrea sa-l imparta, mai degraba iti va cere sa accepti acest intuneric, sa va afundati laolalta, decat sa faca efortul sa iasa de acolo. Sa aluneci acolo e mai usor decat sa iesi.
Oricat de mult m-a durut ceva, vreodata, oricat de grea a fost viata, indiferent ce ganduri negre am avut sau ce stari insuportabile, am iesit de acolo, de fiecare data, numai si numai facand efortul sa-mi amintesc cine sunt si ca sta numai in puterea mea, responsabila, sa schimb ceva. Nu poti face absolut nimic pentru un om care nu vrea sa se ajute si nici sa te ajute sa-l ajuti. Nu poti decat sa accepti. Sa-ti accepti inclusiv durerea de a fi martor la asa ceva. Fiindca e acolo o cantitate impresionanta de durere. Atat de multa, incat sa te afunzi langa acel om inconstient, sa cazi in aceeasi inconstienta, fie si numai din cauza ca suferi din cauza inconstientei lui, e extrem de simplu si totodata tine de responsabilitatea ta sa n-o faci, n-ajuta nimanui sa cazi in propriul infern. Asta nu e calea.
Calea e sa accepti. Inclusiv durerea asta. Calea e sa faci mereu efortul de a-ti aminti cine esti, sa mentii viu contactul cu tine, sa ramai responsabil de sine. Nu poti salva lumea de la moarte, nu-i asa? Poti doar sa jelesti si sa porti doliu. Poti sa jelesti durerea ta si a altora, poti sa accepti sa te traverseze durerea inconstientei tale si a celorlalti, fiindca suntem toti la nivele diferite de inconstienta. Putini s-au trezit cu totul sa se vada asa cum sunt, sa fie perfect constienti de esenta lor, sa fie perfect constienti de clipa de acum, recunoscatori existentei, responsabili, putini sunt constienti de ceea ce inseamna realitatea in care traim. Doar aceia se pot numi, pe deplin, fericiti. Restul sufera din cauza diferitelor grade de inconstienta.
E chiar caraghios cum ne acuzam unii pe altii. Fiecare nivel de constiinta pe care l-ai castigat complet, pe care l-ai integrat, inseamna deplina compasiune pentru cei ramasi la acel nivel. Fiindca esti constient ca esti sau poti fi ca ei. Fiindca intelegi de ce ei sunt asa. Nu poti avea decat compasiune pentru un om bolnav, nu-i asa? Chiar daca stii ca e bolnav numai si numai din cauza lui!
Asa stau lucrurile cu oamenii catalogati de altii ca fiind prosti, rai, ticalosi si in toate felurile. Un nivel un pic mai ridicat de constiinta, incomplet “absolvit”, ca o clasa de la scoala, ne poate transforma in judecatori aspri, ne poate conferi o falsa superioritate, ipocrizie, sau pur si simplu repulsie si teama de ceea ce am devenit constienti ca poate alege un om sa fie. Tocmai pentru ca venim de “acolo” si stim cum e, tocmai pentru ca am experimentat diverse nivele inferioare de energie, nu integram complet un nou nivel de constiinta si nu facem upgrade-ul energetic complet daca ramanem “agatati” de frica/repulsia/judecata acelor nivele joase si a materializarilor lor concrete.
Un om un pic mai treaz, un pic mai responsabil, un pic mai constient de sine, de Dumnezeu, dar incomplet “trezit”, vede “lipsa”, “defectul”, in ceilalti. Dar solutia nu e sa-i judece. Nici sa se fereasca de ei, ca de niste contagiosi. Calea e sa-i accepte si sa-i iubeasca asa cum sunt, la nivelul lor de inconstienta. Pe cat de constient e un om, pe atat intelege de ce altul PARE prost, rau, ticalos. Un om constient de sine stie ca si el ar putea fi la fel, oricand. Stie ca acei oameni “dorm”, sunt inconstienti si fac ceea ce fac numai si numai dintr-o suferinta crancena, adesea nestiuta nici macar de ei insisi. Daca acea suferinta e reprimata in inconstient, tocmai asta ii face si mai inconstienti. Cu alte cuvinte, “Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac.”
Sa lamurim un lucru, extrem de clar si simplu: asa-zisa prostie, rautate, ticalosie, etc. nu ne pot afecta absolut deloc decat daca ne aflam sau ne coboram la acelasi nivel energetic. E simplu, ca la magneti. Ne coboram la acelasi nivel inclusiv prin simplul gand ca exista oameni prosti, rai si ticalosi, fiindca atunci asa alegem sa-i vedem. Daca alegem sa-i vedem in lumina, judecatile acestea dispar ca prin farmec. Si atunci e ca si cum, cu mintea clara, deschisa, vedem un somnambul cum merge aiurea, riscand sa se puna pe sine si pe altul in pericol, din pura inconstienta.
Cand esti treaz, pe deplin constient, nu poti sa suferi ca altul doarme si viseaza urat. Nu incerci sa-l trezesti cu forta. Il mangai si il lasi sa doarma. Zambesti senin, stiind ca la un moment dat se va trezi. Poate nu in viata asta. Poate nici in urmatoarea. Dar, cu siguranta, intr-acolo se indreapta, fie ca stie sau nu, fie ca vrea sau nu. E liber sa sufere si sa rataceasca atat cat doreste, sa doarma atat cat doreste. Nu este responsabil de suferinta ta, daca vrei sa-l trezesti cu forta. E ca si cum te-ai da singur cu capul de pereti. Peretii n-au nicio vina.
Lectia asta m-a costat enorm. De mica port atasamentul asta cumplit in mine, dependenta asta. De mica lupt cu incapatanare sa ne trezim cu totii, neobosita, irosindu-mi toata energia, irosind diamante pe porci, din pura minciuna a mintii mele limitate si a periculosului ego “spiritual”. De mica sufar dupa “Toti suntem unul”. Sa ma nasc constienta de asta si sa n-o pot trai in realitate a fost crunt, a fost cea mai crunta iluzie. Sa devin constienta ca percep realitatea asta trunchiat si ca, de fapt, suntem unul, mereu, a fost cea mai dificil drum catre sine. Tot ce vedeam ca “netrezit” si “imperfect” in altul nu era decat un nivel de constiinta incomplet integrat in mine.
Pentru asta, a trebuit sa “pierd”. Orice… Sa dau drumul la tot ce mi-a fost mai drag: oameni, locuri, puncte de vedere, stari… Tot in filmul “What dreams may come” este un citat genial: “Cand pierzi, castigi si cand castigi, pierzi.” Ca sa ma castig pe mine a trebuit sa pierd tot ce “percepem” noi ca se poate pierde, pretios, in realitatea asta: timp, sanatate, relatii, bani, casa, siguranta, control…
Atat de mult m-a costat sa invat sa respect inconstienta altora si sa nu ma mai bag in ea. N-am ce sa caut acolo, e un vertij care ma absoarbe extrem de rapid si ma face sa uit cine sunt eu, cine sunt ceilalti, adica tocmai faptul ca nu exista “eu” si “ceilalti” si ca toti suntem unul.
http://liviabonarov.wordpress.com/
