Atacul terorist de la Paris, îndreptat împotriva celor de la Charlie Hebdo, din 7 ianuarie, dincolo de emoţia firească şi la fel de fireasca indignare, a deschis o complicată discuţie, în care nu mai e vorba doar despre terorism, despre fundamentalism sau vinovăţia arogantului Occident în raport cu ceilalţi, ci şi despre limitele libertăţii.
Statele eşuate şi precaritatea democraţiilor
Cu o suficienţă de multe ori inargumentabilă, criticii occidentali vorbesc despre eşecul modelului democratic în ţări din Africa sau Orientul Mijlociu, reclamând corupţia, erodarea accentuată a autorităţii statului, ba chiar incapacitatea totală a unor fragile structuri statale de a pune ordine într-un tulbure haos. Toate aceste simptome, se spune, vorbesc despre un stat eşuat – evaluare severă, nerecurabilă, corectă în evaluarea simptomelor, dar nesatisfăcătoare câtă vreme ocoleşte premiza, ca atare omite elementul esenţial care este legătura de cauzalitate.
Uneori cu bune intenţii însoţite însă de o blamabilă ignoranţă, alteori din interes, puternicul Occident încearcă sistematic să impună multor alte state propria viziune, propriul model de organizare socială, totul asamblat într-un mecanism numit, fără rigoarea aşezării în definiţie, democraţie. Tratând cu dispreţ particularităţile culturale, rezultat al unor lungi şi complicate procese istorice pe care acelaşi Occident nici măcar nu se osteneşte să le descopere, Vestul proclamă superioritatea propriului său sistem cultural şi social, deci se simte îndreptăţit să-l impună rapid şi prin orice mijloace tuturor celorlalţi. Conflictul, inevitabil, dintre sistemul local de valori şi sistemul pe care Occidentul încearcă să-l impună e rapid definit drept „ciocnire a civilizaţiilor”, iar asta ar trebui să fie o explicaţie suficientă pentru o incongruenţă cu cauze mult mai profunde. Cum deja i se atribuie valoarea de postulat ideii că modelul occidental de democraţie este categoric superior oricărei alte forme de organizare socială, cei care nu reuşesc peste noapte să abandoneze propria cultură, propriul sistem de valori, propria rânduială socială, devin fie indexabili în categoria statelor eşuate, fie entităţi maligne, reprimabile. În acelaşi timp, relativa stabilitate, în state din Africa sau Orientul Mijlociu, e nesatisfăcătoare, pentru că regimurile de acolo nu satisfac exigenţele occidentale de democraţie, deci din nou avem de a face cu entităţi maligne, din nou reprimabile.
Periodic apar semnale care sugerează că nici măcar în interiorul spaţiului Occidental lucrurile nu funcţionează deloc fără cusur. Crize economice severe, mişcări sociale de amploare, tensiuni inter-etnice ş.a.m.d. , toate vorbesc despre fragilitatea modelului occidental, despre incapacitatea sa de a oferi soluţii satisfăcătoare pentru toate propriile promisiuni. Atentatul de la Charlie Hebdo face şi mai evidentă o altă problemă: Cherif şi Said Kouachi erau cetăţeni francezi, născuţi în Franţa, deci în buricul Occidentului, educaţi în Franţa, trăitori într-o Europă care se făleşte cu propriile valori democratice, dar aderă la un sistem de valori aflat în conflict cu cel occidental, ba mai mult, aleg o formă de manifestare socotită extremă chiar şi pentru acel sistem de valori. Ar fi o greşeală enormă să socotim cazul fraţilor Kouachi unul particular, atipic, excepţional; neîndoielnic asemeni lor există mulţi alţii, cetăţeni europeni care, deşi educaţi aici, aleg un alt sistem de valori decât cel european. Să nu uităm că o bună parte dintre militanţii I.S.I.S. sunt cetăţeni occidentali. Chiar dacă aici nu mai vorbim despre state eşuate, este evident că avem de a face tot cu un eşec. E momentul la care Occidentul este silit să admită că sistemul de norme, enunţarea unor principii, formularea in abstracto de edificii ale eticii, toate acestea sunt extrem de rapid anulabile atunci când intră în coliziune cu cel mai puternic furnizor de sisteme de valori, care este religia.
„Tirania penitenţei”
Într-o lucrare a sa din 2007, numită Tirania penitenţei/ Eseu despre masochismul occidental, Pascal Bruckner reproşa Vestului complexele faţă de propriul trecut. Bruckner constată că Occidentul păcătuieşte printr-o lungă şi excesivă penitenţă, auto-impusă, prin care încearcă să ispăşească păcate istorice, mergând de la crimele cruciadelor până la colonialism. Fără a invoca un termen de prescripţie, Bruckner crede că epoca penitenţei e încheiată, vinovăţiile plătite satisfăcător, excesul de toleranţă ca formă de ispăşire reprezintă o etapă depăşită.
Toleranţa din care Occidentul îşi face un titlu de glorie, ar putea spune unii, îşi arată limitele sale. Regula admirabilă a toleranţei poate funcţiona doar atâta vreme cât este unanim acceptată şi respectată, când acest lucru nu se întâmplă, toleranţa poate rapid deveni indolenţă. Din nou este vorba despre o culpabilă ignorare a premizei. Cei veniţi în Europa din spaţiul altor culturi, fie că este vorba despre foste colonii occidentale, fie despre state sărace sau sărăcite, nu ajung aici, în marea majoritate, pentru că se regăsesc în valorile europene, pentru că sunt convertiţi de către catehismul capitalismului sau al democraţiei de tip occidental. În covârşitoare majoritate a situaţiilor ei aleg să-şi păstreze şi să-şi cultive propria cultură, pe care o consideră parte a propriei identităţi. Pentru că, în cele din urmă trebuie să o admitem, prezenţa lor aici e legată de nevoia unui acces mai facil la bunăstare, uneori de nevoia de securitate, dar în niciun caz de dorinţa convertirii la un alt sistem de valori.
Lăudându-se cu capacitatea sa de a accepta diversitatea, Europa născoceşte ideea de toleranţa absolută. În timp ce armatele occidentului dau năvală să reprime fundamentalismul, în numele democraţiei, în state socotite teroriste sau eşuate, între propriile frontiere, brusc, acelaşi Occident înlocuieşte prudenţa cu toleranţa excesivă. Manifestându-se tolerant cu cei care dau dovadă de intoleranţă ( e dreptul lor de a fi intoleranţi – pare a spune vrednicul Occident) îşi anulează, practic, propriile principii. Toleranţa, aproape fără limite, devine valoarea supremă, chiar dacă naşte primejdii, pentru protejarea ei, dar în numele nevoii de securitate, pot fi restrânse toate celelalte drepturi şi libertăţi, chiar dacă asta îi va afecta pe cei care cred în valorile occidentale. În felul ăsta, paradoxal, din dorinţa de conservare a toleranţei, dar şi cu grijă faţă de propria securitate, Occidentul ajunge să elimine, să amputeze, să reducă tocmai acele drepturi şi libertăţi care îi definesc propriul model social, model social pe care, altfel, îl declară superior şi gata de a fi impus întregii lumi.
Libertatea a fost ucisă! Trăiască libertatea!
Pentru Bruckner etapa istorică a penitenţei s-a încheiat, vinovăţia Occidentului e epuizată. E discutabil. Sigur, ritualul penitenţei generale, cu care până acum păream datori toţi cei trăitori în spaţiul acesta, şi-a demonstrat ineficienţa. În acelaşi timp, trebuie spus, folosind diverse pretexte, invocând raţiuni superioare, statele occidentale, aflate într-o acută nevoie de acces la resurse, fără de care nu doar dezvoltarea, dar chiar propria supravieţuire se află în pericol, continuă să tulbure liniştea relativă a unor regiuni, continuă să acumuleze noi vinovăţii, deci noi posibile motive de penitenţă.
Europa, istoriceşte creştină, într-o covârşitoare proprorţie creştină şi azi, se laudă cu propria-i laicitate, iar ceea ce e aproape să o arunce în aer e o crimă comisă în numele unei religii. Extrema dreapt jubilează. Pe bună dreptate, voci ale raţiunii, încearcă să atragă atenţia că gestul unor descreieraţi nu poate fi imputat unei întregi comunităţi, tot astfel cum decapitarea unor occidentali (unii tot jurnalişti), de către I.S.I.S. nu poate fi şi nu trebuie să fie legată de o anumită religie, chiar dacă cei care săvârşesc aceste orori invocă asta. Se naşte în schimb o întreagă discuţie despre limitele libertăţii de exprimare. Cei de la Charlie Hebdo, ni se spune, nu erau nişte inocenţi, depăşiseră limita; glumele lor ieşeau din teritoriul ireverenţei, vizitând spaţiul întunecat al blasfemiei. Observaţia este, în principiu, corectă. Puţini sunt cei care fac şi pasul următor, afirmând că, din această perspectivă crimele capătă o anume justificare. De fapt, pasul următor nici nu este necesar, în momentul în care deja sunt enunţate limitele libertăţii de expresie (religia), în mod evident, depăşirea limitelor presupune o sancţiune, iar mai departe se admite că orice este posibil.
Libertatea de exprimare, valoare fundamentală a societăţii occidentale, presupune şi o anume responsabilitate. Libertatea aceasta poate naşte şi ireverenţă, lucruri scandalose sau umor discutabil, cum poate se întâmpla uneori la Charlie Hebdo. Va trebui să admitem că această libertate trebuie atent chivernisită, că avem obligaţia de a ne stabili noi înşine limitele acestei libertăţi, dar nu din teamă. Pentru că atunci când este vorba de teamă nu mai discutăm despre limitele libertăţii, ci despre absenţa ei.
