Doresc să vă provoc la o temă de reflecție care mi se pare foarte importantă pentru vremurile pe care le trăim și care nu este deloc sau mai deloc abordată. Geopolitica de astăzi este un puzzle care se construiește prin mutările succesive ale marilor puteri ale lumii, în baza unor reguli tacite, care descriu un joc complex, cu mai mulți participanți, un joc care nu este nici marea tablă de șah în doi, nu este nici poker, nici monopoly, ci poate fi o combinație dintre acestea, un joc nou, necunoscut, dar pe care nu te poți opri să-l joci, pentru că dacă te oprești nu mai exiști.
Iar ca la orice puzzle, important este să privești corect imaginea de la început, pentru că dacă privești greșit, riști să tragi concluzii greșite, să întârzii pașii pe care îi ai de străbătut ca să unești elementele cheie și deși ai impresia că faci progrese în a-ți construi propria imagine, constați deodată că elementele pe care le-ai cuprins nu se mai leagă între ele. Atunci se cheamă că ai pierdut din start jocul.
Și discutând de imagine, școala, obișnuința de a auzi repetându-se la nesfârșit aceleași axiome, de a gândi și a crede în aceleași tipare, ne fac să vedem harta lumii, planiglobul zilnic, ca fiind imuabilă și statică. Iată mai jos, fără surprize, harta politică a lumii pe care o știm cu toții, de pe o sursă cât se poate de comună și sigură: National Geographic.
Cât de mult ne-a influențat harta aceasta așa cum o vedem, vă las să judecați singuri. De asemenea, nici nu vreau să fac o incursiune prin istorie, cum de am ajuns să vedem harta asta cu nordul în sus și de ce, o poveste de altfel incitantă pe care vă îndemn să o cercetați, dar care ar face această postare inabordabil de lungă și m-aș îndepărta de ceea ce doresc să vă transmit.
Această hartă e o viziune a lumii, dar nu e singura. Nefiind singura, deși e cea mai comună pe care o știm, e manipulatoare. E manipulatoare pentru insistența de a o vedea astfel, e manipulatoare pentru că așează cumva țările pe coordonatele pe care e avantajos să le vedem, din perspectiva comerțului mondial și e manipulatoare pentru că nu e fidelă, pentru că de fapt transpunerea în plan a Globului pământesc face ca dispunerea continentelor care se află la Ecuator, pe care îl vedem bombat în părți, să pară mai mici decât sunt în 3D, exact ca la efectul cu oglinzile care te îngrașă sau te slăbesc.
Dacă vi se pare incitantă această afirmație, mai jos vă prezint o altă ipostază a planiglobului, aceea care consider că va marca geopolitica secolului XXI, tot din perspectiva comerțului mondial și care va deveni harta comună peste un secol sau mai devreme.
Nu spun să ne obișnuim cu ea, e greu, șocant chiar. Spun însă că trebuie să o cercetăm mai îndeaproape pentru că ne poate oferi câteva răspunsuri de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă astăzi. Argumentul e cât se poate de intuitiv: odată cu dezghețarea Oceanului Arctic, ca efect al schimbărilor climatice, acesta devine ruta cea mai scurtă de transport între marii producători ai lumii (Asia) și marii consumatori ai lumii (Europa și America de Nord). Pe scurt, Noua Ordine Mondială.
Întrebarea nu e dacă se va întâmpla asta, ci când. Și nu pentru că nu ar exista dubii în privința schimbărilor climatice, ca efect al creșterii emisiilor de gaze cu efect de seră, ci pentru că nu există dubii în privința diminuării accelerate a suprafeței înghețate din zona arctică, așa cum arată rapoartele IPCC (Grupul interministerial creat de ONU pentru schimbările climatice), după cum puteți vedea aici:
Ceea ce înseamnă că la un orizont de timp accesibil pentru mulți dintre noi, scenariul de mai sus devine realitate.
Și pentru că o realitate poate induce pe alta, haideți să privim mai îndeaproape harta Oceanului Arctic. Poate că nu este nici asta cea mai potrivită hartă de detalii, dar e utilă pentru a formula niște ipoteze de lucru.
Ceea ce vedem în harta alăturată este dispunerea actuală a puterilor arctice. Este destul de clar ce anume frapează pe harta care va însemna viitoarele raporturi de putere globală: dispunerea Rusiei și lipsa Chinei. Iată că adevărata resursă a Rusiei nu este petrolul și nici gazul natural. Adevărata resursă este țărmul arctic. Credeți că este posibil ca marile puteri ale lumii să permită o astfel de dispunere peste 30-40 de ani? Mă cam îndoiesc.
Ei bine, odată cu deschiderea transportului arctic, am convingerea că nu se va mai discuta de petrol, deși țărmul arctic prezintă rezerve incomensurabile din acest lichid valoros. Există însă tehnologii avansate chiar astăzi de producere a energiei ieftine, nepoluantă și suficientă cât să trăiască liniștit 10 miliarde de oameni pe planetă, nu 7. Cum ar fi însă ca Rusia să aibă un asemenea monopol pe transportul ei? Cum ar fi ca China, care în 2025 va fi cea mai mare putere economică a lumii, să nu aibă acces la principala cale de transport? Acestea sunt semnele de întrebare și unele dintre marile mize ale reașezării raporturilor de forțe pe planeta Pământ.
Și dacă așa stau lucrurile, trebuie să ne gândim la pașii pe care îi întreprind principalii jucători pentru a-și apropia varianta câștigătoare. De aceea, din această perspectivă, înclin să cred că duetul cel mai important de urmărit în continuare este SUA – China, pentru că dacă este o variantă win-win în ecuație, în baza conjuncturii economice de astăzi, aceasta este pentru ambele. Nu cred că soluția aparentă a blocului BRICS, care să dea o alternativă sistemului Bretton Woods, are vreun viitor, decât pentru a ajuta Chinei în negociere. Ba mai mult, cred că China tocmai pregătește o mare țeapă Rusiei, pentru a-i grăbi scindarea și a-și face cărăruie spre Arctic în zona siberiană. Mult trâmbițata Bancă Asiatică de Investiții a Chinei, alternativa la Banca Mondială la care s-au aruncat până și Germania, Franța și (vezi Doamne!) Marea Britanie sau Australia, ”trădându-și” aliatul principal, SUA și grăbind sfârșitul dominației dolarului, nu pare a fi decât consfințirea Noii Ordini Mondiale, una care primește China în rândul celor bogați și nu invers, ordinea celor noi îmbogățiți, în detrimentul celor vechi. Noua ordine nu este una care răstoarnă masa, pare destul de clar. China își dorește de mult participarea în mecanismul financiar internațional și o va primi. Prea multă lume se aruncă în a afirma că China și-ar pregăti o hegemonie doar pentru ea, de tipul USA și de aceea ar complota cu Rusia și alte puteri emergente căderea dolarului. Uităm însă că China nu se debarasează de dolar, nici nu ar avea unde, dimpotrivă, iar tranzacțiile comerciale pe care le întreprinde în propria monedă sau altele sunt atât de subțiri că nu contează în mod real, ci doar pentru a mai câștiga la jocul de negociere. Și mai e un aspect de regulă neglijat în argumentele devenite comune ale celor care văd sfârșitul grabnic și inevitabil al SUA: chinezilor le place stilul american, atât ca abordare, cât și ca stil de viață și cultural. Chinezii sunt cei mai mari amatori de kitchuri din lume, de vuitoane, țoale, mărci și branduri, preferă să polueze și să se dea în stambă, decât să fie mai cumpătați, iar asta nu se va schimba. Chinezii au cei mai mulți studenți, dintre studenții străini în universitățile occidentale. Păi dacă ar dori să doboare SUA, i-ar mai trimite acolo? Deci, sunt mult mai multe argumente pentru care SUA și China ar merge împreună mai departe, decât China cu Rusia, de aceea aș zice să fim mai pragmatici.
SUA în schimb trebuie privite altfel, din perspectiva celui care se repoziționează, care tatonează, se înarmează și atacă. Chiar dacă imperialismul american e în cădere, SUA nu vor permite să cadă brusc și definitiv. De aceea, un troc de așa natură cu China poate părea acceptabil pentru perspectiva SUA: renunțarea la suveranitatea absolută a dolarului și implicit a hegemoniei, în schimbul scoaterii Rusiei din joc, eternul și cel mai periculos adversar în plan politic și militar. Nu întâmplător, SUA încheagă alianțe ciudate, făcând concesii pe care acum 5-10 ani nu ar fi fost dispuse să le facă pentru nimic în lume. A se vedea acordul cu Iranul, care înseamnă practic eliminarea embargoului impus acestuia și reintrarea Iranului în circuitul politic global, în dauna Israelului, a cărui perspectivă este din ce în ce mai sumbră. A se vedea întâlnirea istorică a lui Obama cu fratele Castro, care e o bombă pentru relațiile ruso-cubaneze. Nici chiar cedarea Irakului în mâinile triburilor arabe nu poate fi privită ca ieșită din spectrul noii politici. Arabia Saudită pare a fi răsplătită pentru fidelitate și pentru acceptarea căderii prețului petrolului cu controlul Marelui Califat și a Yemenului. Anumite concesii făcute Turciei pentru interesele în Siria și Irak pot fi privite ca un troc important în vederea implicării acesteia în apărarea intereselor americane la Marea Neagră.
Toate aceste lucruri redau un printscreen al evenimentelor care descriu un proces ce poate dura ani sau decenii de reconfigurare a Noii ordini mondiale, dar pe care am încercat să vi le prezint altfel decât o fac analiștii sau cei care nu văd pădurea din cauza copacilor. Pentru Oceanul Arctic sau pentru altceva, cert e că Rusia pare a fi într-adevăr din ce în ce mai izolată, lucru pe care îl negam într-o postare anterioară, pentru că îmi părea imposibil, dat fiind dispunerea sa geografică. Și deși nimeni nu poate da un verdict sau un deznodământ, vremurile conducerii lui Putin par că se contractă pe zi ce trece.
http://donquijote-cronicarul.blogspot.ro/
