Călare pe un măgăruș mă întorc în ținuturile mele natale. Anii au trecut și amintirile au început să redevină vii.
Of, câte visuri, câte speranțe, câte miracole îmi stăteau în față. Eram tânăr și visător. Abia mă căsătorisem cu cea mai mândră floare din regiune, o fată pură și suavă, un dulce răsărit de soare pentru ochii privitorului. Nimeni nu era mai fericit decât mine.
Dar, totul s-a frânt în acea zi blestemată de mai. Dacă aș fi știut… Nu am răspuns corect la o întrebare, nici eu, nici Isabella frumoasa mea soție.
Îmi privesc fiul care mă urmează pe cărarea strâmtă. Măgărușul lui pășește fără grijă pe acest drum plin de bolovani și pietricele înșelătoare. Are 16 anișori și este deja un flăcău mândru, care zâmbește cu încredere către soare. Această călătorie reprezintă promisiunea mea către el. I-am spus că într-o zi îl voi duce la mormântul mamei lui. I-am promis, încă de când era micuț, că-i voi povesti totul, atunci când îl voi duce la mama lui. Timpul s-a scurs și ziua, pe care el o aștepta de atâta vreme, a sosit.
– Tată! Tată! Să înnoptăm acolo, strigă el către mine.
Mă uit și-l văd arătându-mi o cabană părăsită. Un loc bun pentru doi călători obosiți. Îi fac semn că sunt de acord și ne îndepărtăm de cărararea pe care mergeam de atâta timp.
Seara se lasă brusc. Abia apucăm să facem un foc și să ne așezăm lucrurile lângă noi, că ne trezim în întuneric. E destul de răcoare, mai ales că suntem în munți. Oricum, nu mai avem mult până la destinație. Mâine în jurul prânzului vom fi acolo. Aceasta va fi seara în care îi voi spune totul copilului meu. E destul de mare să înțeleagă.
Ne încălzim și mâncăm din merindele noastre. Am găsit un pic de fân în spatele cabanei. Acolo i-am priponit pe cei doi măgăruși.
Doamne, cât de frumos se văd stelele de aici! În aerul cristalin de la înălțimea munților, bolta pare a fi un cadou pentru sufletele noastre obosite.
– Mâine, când vom ajunge în sat, să nu fii mirat dacă nu o să ne ducem în cimitir.
– Dar, tată, ai promis că mergem la mormântul mamei.
– Da, așa este, asta vom face, dar mormântul ei nu este în cimitir.
– Nu? Cum se poate?
– Este într-un loc mult mai frumos, e la umbra unui stejar falnic, un stejar de lângă pârâu.
– De ce, tată?
– Pentru ca să înțelegi va trebui să afli toată povestea, dragul meu fiu.
– Te ascult, mi-o spui acum?
– Da, dragul meu. Ți-o spun acum. Au trecut deja 15 ani, chiar 16 dacă stau să mă gândesc bine. Tu te-ai nascut chiar atunci, în mijlocul acelor evenimente nefericite.
Era o zi superbă plină de soare și căldură. Aveam tot ce-și poate dori un om, aveam un înger lângă mine, era mama ta. În acea dimineață ne-am trezit cu un mesager la poartă. Venea din partea inchizitorului. Ne-a spus să ne ducem împreună cu ceilalți vecini în piața satului. Acolo, erau toți vecinii, primarul și toate oficialitățile. Nu-mi era foarte clar ce se întâmplă. Totul era solemn și inchizitorul a dat Edictul de Credință. Ne-a încurajat să ne mărturisim păcatele, atât ale noastre cât și cele de care știam sau auzisem de ele. Aveam o săptămână de grație, timp în care toate mărturisirile noastre primeau pedepse mai ușoare. Era perioada pe care o aveam la dispoziție pentru o reconciliere cu Dumnezeu și cu Biserica. Cu toții ne-am dus în acele zile și am spus, ca la spovedanie, ce aveam pe suflet. Că mă mai enervam uneori și când tăiam lemnele mai ziceam cuvinte urâte la adresa Domnului… eh, ca fiecare. Nimeni nu e perfect. Totuși, m-am ferit să spun ceva de alții. Am spus numai de mine, la fel a făcut și mama ta.
Pentru mine era prima dată când mă întâlneam cu Inchiziția. Știam că mai trecuse pe vremuri pe la noi prin sat, însă erau doar povești de dinainte de a mă naște.
– Și? Ce-ați făcut tată?
– În acele zile am stat în casă și ne-am continuat viața. Știam doar că Inchiziția este în sat și că așteaptă mărturiile noastre. Când a venit rândul nostru, am răspuns sincer la toate întrebările lor. Da, mergem în fiecare săptămână la biserică, suntem creștini și nu am făcut nimic grav împotriva legilor lui Dumnezeu. A fost doar o întrebare la care n-am răspuns, o întrebare la care dacă aș fi dat răspunsul corect, tu ai fi avut astăzi o mamă care să te îngrijească și care să-ți dea iubirea ei. Nici eu, nici Isabella n-am răspuns la acea întrebare.
– Care era întrebarea tată?
– Am fost întrebați care ne sunt dușmanii de moarte. Eu nu știam să am vreun dușman de moarte, nici măcar nu știam să am vreun dușman. Eram naiv.
– De ce?
– Nu știam nici eu de ce ne-au întrebat, am aflat mai târziu. Dacă numeam pe cineva, atunci orice ar fi spus el despre mine și despre familia mea nu s-ar fi luat în considerare. Inchizitorii ar fi presupus că nu spune adevarul și că nu face altceva decât să se răzbune. Deci, tot ce ar fi spus despre noi, ar fi fost în van. Aveam, pe vremea aceea, un prieten și un vecin, se numea Alfonso. Mergeam adeseori la pescuit împreună, la munca câmpului, ne distram și ne bucuram de prietenia noastră. Niciodată nu m-am gândit că gelozia o să-i mutileze sufletul. De când m-am căsătorit cu Isabella, l-am văzut că s-a schimbat. Nu credeam că e ceva serios, îmi spuneam doar că avea probleme cu sănătatea. Nu știam că el o iubea pe Isabella mea, nu știam că într-o zi i-a propus să fugă cu el și ea l-a pălmuit. Nu știam nimic din toate astea. Abia mult mai târziu am aflat.
Prin urmare, eu am spus că nu niciun dușman de moarte. Mama ta, ar fi putut să-l numească pe Alfonso, dar nu a făcut-o pentru că eu aș fi întrebat-o de ce l-a numit pe el. Mă iubea prea mult și nu dorea ca eu să fiu supărat, sau să fac cine știe ce prostie, dacă aflam că Alfonso i-a propus să fugă cu el.
– Și tată, Alfonso ce a zis despre voi?
– Ne-a denunțat. A spus că ajutasem niște moriscos (creștini proaspăt convertiți de la religia islamică) să-și practice ascunsa religie a islamului – era o minciună. Dar, a adăugat el că aveam relații apropiate cu o seamă de falși conversos (evrei convertiți). Trebuie să știi dragul meu că nu cu mult timp înainte se dăduse o lege prin care 40.000 de evrei s-au convertit și tot atâția au plecat din țară. Li s-a spus foarte clar că nu mai au ce căuta evreii în Spania, ori se creștinează, ori pleacă. Mulți s-au convertit atunci… dar în inima lor au rămas fideli religiei lor.
– Și asta era adevărat?
– Da copile, asta era adevărat, copilărisem cu ei, îi cunoșteam, ne jucasem împreună știam că uneori se mai strâng împreună. Nu știam ce fac, dar bănuiam că își fac ritualurile străbune cerute de religia lor. Mama ta avea două prietene evreice, amândouă se creștinaseră. Dar, asta nu mai are importanță acum, important este că Alfonso ne-a denunțat și ne-a pus în cârcă fapte dintre cele mai oribile, în special la adresa Isabellei.
Amandoi am fost arestați și interogați. Eu nu am vrut să recunosc nimic, nici Isabella nu a vrut. Eu am avut parte de trei torturi garrucha, una toca și trei potro. N-o să ți le descriu acum, dar m-am ținut tare. La sfârșit, inchizitorul a spus că “am învins tortura” și m-a declarat “nevinovat în fața lui Dumnezeu”. Trebuie să-ți spun că în acea perioadă eram extrem de îngrijorat pentru mama ta. Era gravidă și nu avea atâta putere să reziste torturii. Au lăsat-o să nască, și apoi, după ce te-am luat de la ea, au torturat-o, dar nu a rezistat. A mărturisit tot ce au vrut ei. Așa că a fost găsită vinovată și a fost pedepsită cu biciuirea în piața publică.
– Și? Au biciuit-o pe mama?
– Înainte de asta a trebuit să participe la Autodafe. L-am văzut pe Închizitor și pe ajutoarele lui. El avea o ținută extrem de impozantă și toți vinovații, inclusiv primarul și câțiva oameni importanți mergeau desculți în urma lui. Un drum lung, o procesiune plină de umilință pe strada principală a satului. Nu conta cine ești cât de important sau de sărac erai, toți purtau aceleași haine din pânză groasă, toți pășeau încet în urma curții inchizitorului. Eu nu aveam voie să o ajut pe Isabella mea, chiar dacă abia născuse și fusese și torturată. Pășea cu multă greutate printre cei care mergeau cu capetele plecate în acea procesiune nefirească.
– Ce s-a întâmplat apoi?
– Apoi mamei tale i-a venit rău, n-a mai ajuns până în piața satului, s-a prăbușit și a început să sângereze. Probabil se rupsese ceva în ea, atunci la tortură. A murit a doua zi în brațele mele. Dar, pentru că nu apucase să fie biciuită, ca să-și ispășească păcatele n-a avut voie să fie îngropată pe pământ sfințit.
Îmi strâng acum copilul în brațe. Plânge. A aflat cutremurătoarea poveste a nașterii lui și a morții celei care i-a dat viață. Îl strâng tare la piept.
– Plâng, tată, spune el într-un târziu, scuză-mă.
– E în regulă să plângi, poți face ce dorești, e bine. Odată cu aceste lacrimi, necazul din tine va curge și el. Când te vei liniști să te întinzi acolo, îi arăt eu un loc uscat și plin de fân.
– Eu mă duc să mă uit un pic la stele. Vreau să fiu puțin singur, băiatul meu. Amintirile m-au răscolit prea tare. Trebuie să mă liniștesc.
– Bine tată îmi spune el cu ochii în lacrimi.
Fac câțiva pași și privesc Luna. Observ că e rotundă, întreagă și își aruncă lumina argintie peste tot. Se vede destul de bine. Apoi, încerc să mă concentrez la stele, dar fără succes, mintea mea rămâne agățată de chipul iubitei mele Isabella. A murit din cauza lui Alfonso, ce om de nimic. Credeam că după atâția ani lacrimile mi-au secat, dar mă prăbușesc la pământ și încep să plâng adânc, din inimă și fără un sunet, un plâns al inimii. Ce ar fi fost dacă… Dar e o întrebare inutilă, o întrebare care mă face să sufăr și mai mult. Trebuie să fiu tare, să fiu acel tată pe care fiul meu îl merită. Mă ridic din iarba fragedă și pașii mă duc până la marginea unei prăpăstii. Acolo mă opresc și privesc în gol.
Am stat un timp, nu știu cât, noțiunea timpului a rămas suspendată undeva în neant. Poate au trecut cinci minute sau poate un ceas sau două. Când mi-am revenit și m-am uitat în dreapta mea, am văzut la trezeci de pași mai încolo un om foarte aproape de buza prăpastiei.
Pe marginea prăpastiei un om a adormit. Poate că era întuneric și nu a văzut unde și-a așternut culcușul. E clar că la prima mișcare greșită va cădea în apriga genune.
Mă apropii încetișor, nu vreau să-l trezesc brusc și să facă o mișcare necugetată. E cu spatele la mine, ghemuit și cu fața la prăpastie. Nu e mort, chiar sforăie încetișor. Luna a intrat de ceva timp în nori așa că drumul meu, cei treizeci de pași i-am făcut cu mare atenție. Când sunt exact lângă el două lucruri se întâmplă în același timp. El se întoarce cu fața în sus și luna iese din nori.
Îl privesc și îngheț. E Alfonso. Imposibil să-l confund. Chipul lui mi-e ars în amintire precum o rană vie.
Mă uit la el, mă uit la prăpastie, apoi privesc în mine și în amintirile mele…
Mă aplec și îl trezesc.
– Scoală omule! Vezi să nu cazi! Culcă-te în altă parte!
El se ridică năuc, mă privește, apoi aruncă un ochi la prăpastie și face un pas involuntar în spate.
– Mulțumesc… spune el.
Îl las și plec.
Începe să strige după mine, să-mi mulțumească, dar nu mă mai întorc.
Dormea pe marginea prăpastiei și l-am trezit să nu cadă în ea.
Era Alfonso, dușmanul meu de moarte.
Nuvelă din cartea VISE DE ÎNGER pe care o găsiți aici: LINK
