Eduardo Galeano: Venele tăiate ale Americii Latine

Extrase, cartea în engleză poate fi cititiă aici.

”Bogăția din adâncul văii Paraopeba din Brazilia a dus la răsturnarea a doi președinți – Janio Quadros și Joao Coulart – înainte ca Marshal Castelo Branco, care s-a instalat pe sine dictator în 1964 (nt: în urma unei lovituri militare de stat când SUA a adus la putere în Brazilia o juntă militară fascistă), să o dea, plin de grație, companiei miniere Hanna. Înainte de asta, un alt prieten al ambasadorului SUA, președintele Eurico Dutra (aflat la putere între 1946-1951) a predat 40 de tone de mangan din statul brazilian Amapa companiei Bethleem Steel – acesta este unul dintre cele mai mari bazine de mangan din lume – în schimbul a 4 la sută din veniturile obținute din exportarea acestei resurse de către americani (nt: americanii țineau pentru ei restul de 96%). De atunci, Bethlehem a mutat munții în SUA cu atât de mult entuziasm că, în 50 de ani Brazilia, nu va mai avea nici un pic de mangan pentru propria ei industrie metalurgică. Mai mult, grație genorozității guvernului brazilian, 88 de dolari din fiecare 100 de dolari pe care Bethlehem îi investește în extragerea minereului sunt scutiți de taxe, în numele ”dezvoltării regionale”.

Cum putem vedea, experiența aurului pierdut din Minas Gerais – ”aur alb, aur negru, aur blestemat”, așa cum a scris poetul Manuel Bandeira – a fost în zadar: Brazilia continuă să-și auto-prădeze cu grație resursele naturale de dezvoltare. Guvernul mexican, pe de altă parte, a văzut la timp că țara, una dintre cele mai mari exportatoare de sulfur, era golită de această resursă. Texas Gulf Sulphur și Pan-American Sulphur insistau să spună că rezervele care încă se aflau în concesia lor erau de 6 ori mai mari decât în realitate. În 1965, guvernul a decis să limiteze exporturile de sulfur.

În Bolivia, minele din Matilde conţin plumb, argint şi zinc în abundenţă care sunt de 12 ori mai pure decât cele din minele din SUA.
În pauzele pe care le lua de la masacrarea muncitorilor, dictatorul Rene Barrientogs, care a confiscat puterea în 1964, a predat aceste mine către Philips Industries, un conglomerat olandez. Firma a fost autorizată să scoată din țară zinc brut pentru procesarea acestuia în rafinăriile ei din străinătate, plătind statului doar 1,5 la sută din valoarea vânzărilor. În Peru, în 1968, pagina 11 a acordului pe care preşedintele Fernardo Belaunde Terry l-a semnat cu o companie afiliată Standard Oil (SUA) a dispărut în mod misterios; generalul Juan Velasco Alvarado l-a alungat de la putere pe Belaunde, a preluat puterea, şi a naţionalizat zăcămintele şi rafinăriile firmei.

Frecventele lovituri de stat din Argentina erup mereu chiar înainte sau imediat după fiecare concesie de petrol. Cuprul nu a fost deloc un factor minor în ajutorul militar disproporţionat către Chile înainte de victoria electorală a lui Salvador Allende, şi a coaliţiei sale de stânga, pentru că rezervele de cupru ale Statelor Unite s-au redus cu mai mult de 60% între 1965 şi 1969. În 1964, Che Guevara mi-a arătat, în biroul său de lucru din Havana, că în Cuba sub conducerea lui Batista nu era doar zahăr, furia oarbă a imperiului împotriva revoluţiei a fost explicată mai bine, credea el, de marile depozite ale Cubei de nichel şi mangan. Rezervele de nichel ale Statelor Unite prin urmare s-au redus cu două treimi când Nicaro Nickel a fost naţionalizată şi preşedintele Johnson a ameninţat Franţa cu un embargo asupra exporturilor de metale dacă francezii mai continuau să cumpere nichel de la cubanezi.

Nitratul şi iodul reprezentatu 5% din veniturile Chile în 1880. 10 ani mai târziu mai mult de jumătatea veneau din exportarea nitraţilor din teritoriile cucerite. În aceeaşi perioadă, investiţiile britanice în Chile s-au triplat, regiunea cu nitraţi a devenit o fabrică britanică. Englezii au pus mâna pe nitraţi pe mai nimic. Guvernul din Peru expropriase resursele de nitraţi în 1875 şi le-au plătit în acţiuni, 5 ani mai târziu a redus aceste documete la o zecime din valoarea lor. Avennturierii cutezători cum ar fi John Thomas North şi partenerul său Robert Harvey au transformat asta într-o relatare pozitivă.

În timp ce chileeni, peruvienii şi bolivienii se omorau între ei pe câmpurile de luptă, englezii au cumpărat acţiunile, graţie creditelor acordate de banca din Valparaiso şi de alte bănci din Chile. Soldaţii se băteau pentru englezi fără să ştie. Guvernul din Chile cu promptitudine a răsplătit eforturile lui North, Harvey, Indlis, James, Bush, Robertson şi ale altor industriaşi bogaţi: în 1881, când deja acţiunile erau în mâinile vrăjitorilor speculatori englezi, a ordonat returnarea resurselor de nitraţi „proprietarilor legitimi”. Nici un singur ban nu a ieşit din Anglia pentru a finanţa această capodoperă de jefuire.

La începutul deceniului 1890, Chile trimitea deja trei pătrimi din exporturile sale în Anglia, şi aproape jumătate din importurile sale erau tot din Anglia, dependenţa sa comercială în acea vreme era chiar mai mare decât a Indiei. Războiul dăduse Chile un monopol asupra nitraţilor naturali, dar regele care obţinea profitul era John Thomas North. Una dintre întreprinderile sale, Liverpool Nitrate Company, plătea 40 la sută în dividende. North a venit în Valparaiso în 1866 cu doar 10 lire în buzunarul costumului său ponosit, 30 de ani mai târziu prinţi şi ducese politicieni de vârf şi mari industriaşi stăteau la masa sa din vila sa din Londra. S-a numit pe sine Colonel, aşa cum trebuia să fie orice gentleman de statura sa, a intrat în partidul conservator şi în loja masonică din Kent. Lordul Dorchester, Lordul Randolph, Churchill şi marchizul de Stackpole erau oaspeţi de seamă la petrecerile sale extravagante în care North dansa îmbrăcat într-un costum de Henry al VII… Între timp, în regatul său de nitraţi din îndepărtatul Chile, mncitorii munceau 16 ore pe zi chiar şi duminicile şi erau plătiţi în hârtii care pe drumul către magazinele companiei îşi pierdeau jumătate din valoare.

Între 1886 şi 1890, statul Chile sub preşedintele Jose Manuel Balmaceda, a adoptat cel mai ambiţios plan de dezvoltare din istoria ţării. Balmaceda a promovat anumite industrii, a întreprins importante lucrări publice, a modernizat educaţia, a luat măsuri de a scăpa de dominaţia britanică. În 1888 a anunţat că resursele de nitraţi trebuie să fie naţionalizate prin formarea de întreprinderi chileene şi a refuzat să vândă britanicilor zonele cu nitraţi deţinute de stat. Trei ani mai târziu, un război civil a izbucnit. North şi colegii său i-au finanţat cu mare generozitate pe rebeli, navele de război britanice au blocat coasta din Chile în timp ce presa din Londra era foc şi pară împotriva lui Balmaceda, „un măcelar”, şi un „dictator de cea mai josnică speţă”. Congresul era în fruntea opoziţiei faţă de preşedintele – slăbiciunea multora dintre parlamentarii din Chile pentru lirele sterline era notorie. „Mituirea chileenilor” era „un obicei al acestei ţări” potrivit englezilor iar North şi asociatul său Harvey i-au descris aşa pe chileeni la procesul intentat împotriva companiei Nitrate Railways în 1897 de unii acţionari mai mărunţi ai firmei. Explicând că a cheltuit 100.000 de lire sterline pe şpăgi, Harvey a spus: „Administraţia publică din Chile, aşa cum bine ştiţi, este foarte coruptă… Nu spun că trebuie să-i mituieşti pe judecători dar cred că mulţi din Senat care stăteau mai prost cu banii au obţinut o parte din aceşti bani în schimbul voturilor şi că asta a oprit guvernul să refuze să ne asculte protestele şi cerinţele…” Balmaceda a fost înfrânt şi s-a sinucis. Ambasadorul britanic a informat ministerul de externe de la Londra că „Comunitatea britanică nu face nici un secret din satisfacţia stârnită de căderea lui Balmaceda, care, dacă ar fi ieşit victorios, ar fi produs mari pagube intereselor comerciale britanice.” Investiţiile statului în construirea de drumuri, căi ferate, colonizarea de noi teritorii, educaţie, şi lucrări publice s-au prăbuşit brusc imediat ce întreprinderile britanice şi-au extins domniile în Chile. În ajunul primului război mondial, două treimi din veniturile naţionale ale Chile veneau din exporturile de nitraţi, dar era o prosperitate care, departe să ducă la dezvoltare şi diversificare, doar a luminat şi mai tare deformările structurale ale ţării. Chile funcţiona ca un apendice la economia britanică: aproviziona cu îngrăşământ piaţa din Europa dar nu avea dreptul la propria sa viaţă. Şi atunci un chimist german i-a învins pe generalii care câştigaseră lupta deja. Perfecţiunea procesului Harber care produce nitraţi din fixarea oxigenului din aer a aruncat nitraţii din Chile şi a aruncat economia din Chile la gunoi.

În deşertul însetat din Tamarugal, unde pământul îţi orbeşte vederea de cât poate străluci, am stat lângă ruinele Tarapaco… Acolo, pe vremuri, erau 120 de câmpuri de nitraţi; acum au rămas doar două funcţiune. Din moment ce deşertul e lipsit de umezeală, era posibil să vinzi maşinăriile la fier vechi, dar şi planşe de lemn din cele mai bune case, planşe de zinc, şi chiar şi cuie, şuruburi şi bolts. Muncitori care erau specializaţi în dezmembrarea oraşelor şi-au făcut imediat intrarea pe scenă, ei erau singurii care puteau obţine slujbe în aceste imensităţi abandonate. Am văzut molozul şi găurile, oraşele fantomă, urmele moarte ale şinelor de la căile ferate care transportau nitraţii, sârmele tăcute de telegraf, scheletele câmpurilor de nitraţi schilodite de bombardamentele anilor, crucile din cimitir lovite noaptea de vântul rece … lângă excavări. “Pe aici curgeau banii şi nimeni nu credea că se vor opri vreodată”, mi-a spus unul dintre localnicii supraiveţuitori. Ei idealizează trecutul ca pe un paradis, chiar şi duminicile – care în 1889 nu existau pentru muncitori, şi au fost câştigate mai târziu după greve grele şi hotărâte – sunt amintite cu nostalgie. „În fiecare dumincă, în deşertul cu nitraţi”, un foarte bătrân localnic mi-a spus, „era o fiesta naţională pentru noi, o nouă Zi a Independenţei în fiecare săptămână”. Iquique, cel mai mare port pentru transportarea nitraţilor – „un port de primă clasă”, potrivit descrierii oficiale – era scena numeroaselor masacre ale muncitorilor, iar teatrul său municipal în stilul Belle Epoque pe vremuri atrăgea cele mai mari vedete de operă care veneau aici înainte de a merge în capitala Santiago.

Colţii cuprului înfipţi în trupul Chile

Curând cuprul a înlocuit nitrații ca stâlp al economiei din Chile, pe măsură ce dominația SUA a luat locul celei britanice. În ajunul crizei din 1929, investițiile în Chile depășeau 400 de milioane de dolari, aproape toți acești bani reprezentau profiturile făcute din exploatarea și vânzarea cuprului din Chile. Anaconda și Kennecott, două concerne care aveau legături strânse ca parte a unui singur consorțiu mondial, au rămas stăpânii celor mai bune rezerve de cupru până la victoria Unității Populare (coaliţia socialistului Allende) în 1970. Pe parcursul a jumătate de secol, aceste companii au produs o hemoragie de 4 miliarde de dolari Chile, bani trimiși acasă în Statele Unite în diferite forme. Asta în timp ce, chiar și după cifrele lor umflate, aceste companii au investit nu mai mult de 800 de milioane de dolari, banii aceștia provenind aproape în totalitate din profiturile extrase din Chile. (Aceste firme procesează cuprul din Chile în propriile lor uzine aflate în SUA sau în alte părți, nu în Chile. Anaconda, American Brass, Anaconda Wire&Cable, și Konnecott Wire&Cable sunt printre principalii manufacturieri din lume de bronz și sârmă). Hemoragia a devenit tot mai mare, pe măsură ce producția creștea, și a depășit 100 de milioane de dolari pe an în ultimii ani. Stăpânii cuprului erau stăpânii Chile. Pe 21 decembrie 1970, președintele Salvador Allende a vorbit unei mulțimi euforice din balconul La Moneda. A anunțat că tocmai a semnat un proiect de reformă constituțională care permitea ca minele să fie naționalizate. În 1969, a spus Allende, Anaconda a strâns 79 de milioane de dolari profituri din Chile – echivalentul a 80 la sută din profiturile pe care le obținea pe tot globul, deși investițiile sale în Chile reprezentau mai puțin de o șesime din totalul investițiilor acestei companii pe tot globul. A urmat un ”război bacteriologic” din partea dreptei – o propagandă planificată și premeditată, o campanie de teroare pentru a opri naționalizarea cuprului, și pentru a bloca alte reforme structurale propuse de stânga – a fost și mai intensă decât în alegerile anterioare. Ziarele publicau pe prima pagină montaje foto în care tancuri sovietice erau plasate în fața La Moneda, palatul prezidențial; ilustraţii care arătau gherile cu barbă care târau tineri pentru a-i omorî au apărut pe zidurile din Santiago; fiecare casă aștepta să sune cineva la ușă… ”Aveți 4 copii? Doi vor fi trimiși în Uniunea Sovietică și doi în Cuba,” explica presei o seniora burgheză. N-a mers nimic din această propagandă; cuprul ”își va pune poncho și zurgălăi” și va deveni al Chile. Statele Unite, implicate până peste cap în războaiele din Asia de sud-est, nu și-au ascuns nemulțumirea oficială față de trendul de naționalizări din țările pactului Adean. Dar soldații armatei SUA nu puteau ajunge chiar așa repede în Chile și la urma urmei Allende era președinte după toate perceptele democrației reprezentative predicate de administrația de la Washington. Imperialismul este în primele faze ale unui nou ciclu critic ale cărui efecte s-au arătat în economia politică, funcționarea sa ca jandarm mondial devine tot mai costisitoare și mai dificilă. Şi prețul războiului? Produsele din Chile sunt acum vândute pe câteva piețe, și noi piețe pot fi deschise în lumea socialistă; Statele Unite nu au mijloacele de a impune o blocadă universală împotriva cuprului exportat de Chile. Mult mai rea a fost situația în care s-a găsit Cuba acum 12 ani când 100 la sută din zahărul ei era destinat pentru piața din Statele Unite și Cuba era total dependentă de prețurile stabilite de SUA. Când Frei a câștigat alegerile în Chile în 1964, prețul cuprului a crescut imediat; când Allende a câștigat alegerile în 1970, prețul cuprului s-a prăbușit imediat și a continuat să scadă.

Deși aluminiul a înlocuit considerabil cuprul ca conductor de electricitate, aluminiul are nevoie de cupru; mai mult înlocuitori mai ieftini și mai eficienți nu au fost găsiți pentru a renunța la cupru fie în industria metalurgică, fie în industria chimică, și cuprul rămâne materia primă principală folosită la fabricarea prafului de pușcă și la producerea de sârmă și cabluri. Din țările din pactul Adean, Chile are cele mai mari rezerve de cupru din lume, o treime dintre cele care sunt cunoscute în acest moment. Cuprul din Chile în general apare împreună cu alte metale, cum ar fi aurul, argintul – un factor adițional care stimulează exploatarea sa. Iar muncitorii din Chile sunt ieftini; costul mic cu forța de muncă din Chile a compensat costul mare cu forța de muncă din SUA pentru Anaconda și Konnecott, iar cuprul din Chile, prin găselnița numită ”costuri din străinătate”, a asigurat plata a mai mult de 10 milioane de dolari pe an care e destinată menținerii birourilor acestor companii în New York.

Salariul mediu pentru muncitorii din minele din Chile în 1964 nici nu atingea o optime din salariul cel mai mic dintr-o rafinărie a Konnecott din Statele Unite, deși productivitatea muncitorilor din Chile era la fel de mare ca a muncitorilor din SUA. Personalul străin adus în aceste mine locuieşte într-o lume separată, un mic stat în stat unde se vorbește doar limba engleză și unde ziarele sunt publicate în special doar pentru cei care locuiesc în aceste comunități închise. Productivitatea muncitorilor a crescut pe măsură ce companiile au mecanizat metodele de exploatare. Din 1945, producția de cupru a crescut cu 50 la sută, dar numărul celor angajați în mine a fost redus cu o treime.

Naționalizarea urma să pună capăt acestei stări de lucruri care devenise intolerabilă pentru Chile și a prevenit repetarea jefuirii cuprului și a descinderii în abis așa cum s-a întâmplat în cazul nitraților. Taxele pe care companiile le plăteau statului nici nu se apropiau de orice ar putea părea ca o compensație pentru extragerea nemilioasă de resurse minerale pe care natura ni le-a oferit dar care nu pot fi reînnoite. Mai mult, taxele au scăzut în termeni relativi din 1955, când un sistem de evaluare mai mică pentru producție a fost stabilit, și de la ”chileanizarea” cuprului făcută de guvernul Frei. În 1965, Frei a făcut statul partener al Konnecott și a permis companiei americane ca aproape să-și tripleze profiturile, evaluările de taxe erau bazate pe un preț mediu anual de 0,9 de dolari deși prețul global … Radomiro Tonic, candidatul ales de creștin-democrați să-l înlocuiască pe Frei, a admis că diferența între prețul fictiv și prețul real a produs o vastă pierdere de dolari pentru Chile. În 1969, guvernul Frei a fost de acord să cumpere 51% din acțiunile Anaconda, în condiții care au provocat un nou scandal politic și au dus la îngroșarea și mai mare a rândurilor opoziției. Președintele Anaconda a fost citat de presă spunându-i președintelui de atunci din Chile: ”Excelență, capitaliștii nu își conservă bunurile din motive sentimentale, ci din motive economice. Este obișnuit ca o familie să aibă o cameră unde ține anumite lucruri pentru că au aparținut străbunicului, dar corporațiile nu au străbunici. Anaconda își poate vinde toate acțiunile. Depinde doar de prețul pe care îl poate obține pe ele.”

Dar peste tot valul naționalist creștea și nici cel mai bun umor nu poate să-l oprească; răul mai mic al ”naționalizării prin acordul ambelor părți” a avut o viață scurtă. Structura pieței internaționale de cupru s-a zguduit în mod periculos, și cei mai mari patru producători – Chile, Zambia, Congo și Peru – au căzut de acord să practice un preț comun pentru a se apăra de atacurile imperialiştilor. La sfârşitul anului 1969, compania din Peru afiliată la American Smelting&Refining a semnat un contract prin care mina bogată Cuajone, care îi fusese dată în concesiune cu ani înainte, avea să rămână în posesiunea ei. Dar în ciuda unor „clauze tradiţionale”, termenii contractului reflectau slăbiciunea companiei şi disperarea ei în faţa unei situaţii internaţionale mai nefavorabilă decât oricând pentru interesele sale. În condiţii „normale”, compania americană nu ar fi acceptat niciodată eliminarea atâtor privilegii pe care le avea, şi care au făcut ca minele deţinute de străini să fie enclave foarte puternice şi indiferente la nevoile de dezvoltare ale Peru. Sub noile condiţii impuse de naţionalismul în creştere, compania s-a grăbit să-şi proclame satisfacţia cu termenii înţelegerii. Divergenţe profunde încă persistă cu privire la interpretarea textului, dar guvernul din Peru spune că monopolizarea recentă de către stat a  pieţei de minerale include şi cuprul din Cuajone. Statul îşi rezervă şi rafinarea pentru propriile sale uzine care vor fi obligate să angajeze şi să îndeplinească un plan care stabileşte termeni clari de investiţii şi producţie. Pentru că nu s-au supus termenilor noilor legi ale mineritului, Anaconda şi American Smelting şi-au pierdut dreptul de a avea în concesiune minele Cerro Verde şi Michiquilay, două mari rezerve care au rămas neatinse timp de jumătate de secol.

Eurofia pieţei libere i-a făcut pe negustorii din porturi să îşi piardă minţile: în acei ani, Brazilia importa inclusiv sicrie (deja aliniate) pentru cei morţi, echipamente de echitaţie, candelabre de cristal, cratiţe, şi, foarte improbabil să poată fi folosite într-o ţară cu climă tropicală – patine; şi portofele, deşi Brazilia nu folosea bani de hârtie, şi o cantitate inexplicabilă de instrumente matematice. Tratatele de comerţ şi navigare semnate în 1810 au stabilit o taxă mai mică pentru importurile din Anglia faţă de cele din Portugalia, şi textul acestor tratate a fost atât de barbar tradus din engleză că cuvântul „politică” a fost tradus în portugheză prin „poliţie”. În Brazilia, britanicii beneficiau de un cod special privind justiţia, care nu permitea tribunalelor din Brazilia să se atingă de ei. Brazilia era un membru neoficial al imperiului economic britanic.

Un cronicar suedez care a ajuns în Valparaiso la mijlocul secolului a fost martorul extravaganţei şi ostentaţiei pe care piaţa liberă le-a produs în Chile: „Singura modalitate de a te ridica în lume,” scria el, „este de a te supune dictatelor de modă de la Paris, de a purta smochin negru şi toate accesoriile aferente… Senora cumpără o nouă pălărie care o face să se simtă eminamente pariziancă, iar soţul îşi pune o cravată uriaşă, strânsă, şi îşi imaginează că trăieşte culmea culturii europene.”

Trei sau patru concerne britanice au pus mâna pe piaţa de cupru din Chile şi au jonglat cu preţurile pentru a satisface interesele celor din Swansea, Liverpool şi Cardiff. Consului general britanic a raportat acasă guvernului său, în 1838, că există „o creştere prodigioasă” în vânzările de cupru, care a fost exportat „în principal, dacă nu în totalitate, de nave britanice sau în numele britanicilor”.

Afaceriştii britanici au monopolizat comerţul din Santiago şi Valparaiso, iar Chile era a doilea cea mai importantă piaţă din America Latină pentru produsele britanice. Porturile mari din America Latină, prin care bogăţia solului şi subsolului ei a luat drumul către centrele îndepărtate de putere (din Occident), erau construite ca instrumente ale cuceririi şi dominaţiei ţărilor cărora aparţineau, şi ca conducte prin care să sece naţiunile de resursele” care le asigurau venituri. În timp ce porturile şi oraşele se străduiau să arate ca Parisul şi Londra, în spatele lor, se întindea deşertul.

Bombardamentele din partea Fondului Monetar Internaţional îi ajută pe cuceritori să ajungă la ţărm

Depunând mărturie în faţa comisiei pentru denaţionalizarea industriei din Brazilia, doi miniştri din guvern au recunoscut că fabricile deţinute de indigeni au fost situate în dezavantaj de către regimul lui Castelor Branco după ce a acesta a permis fluxul direct de credite externe în Brazilia. Aceştia se refereau la faimosul ordin 289 de la începutul anului 1965 care a permis concernelor străine care operau în Brazilia să obţină împrumuturi la dobânzi de 7 sau 8 la sută și care erau garantate de guvernul din Brazilia în cazul în care moneda locală se devaloriza. Asta, în timp ce companiile braziliene erau obligate să plătească dobânzi de 50 la sută pentru creditele pe care le obțineau acasă.

Inventatorul acestei măsuri, Roberto Campos, a explicat astfel: ”Evident că lumea nu e egală. Unii se nasc inteligenți, alții se nasc proști, Unii se nasc atleți, alșii se nasc schilozi. Lumea e făcută din întreprinderi mici și mari. Unele mor repede, altele se târâie în mod criminal printr-o existență lungă și fără sens. Există o inegalitate de bază, fundamentală în natura umană, în condiția lucrurilor. Mecanismul de credit nu poate scăpa de această natură. A susţine că întreprinderile naționale trebuie să aibă același acces la creditele străine la fel ca întreprinderile străine înseamnă pur și simplu să ignori realitățile de bază ale economiei… (Această mărturie apare în raportul unei comisii parlamentare de investigații a tranzacțiilor între întreprinderile naționale și cele străine, datat 6 septembrie 2968.) Curând după aceea, Campos a publicat o interpretare curioasă a poziției naționaliste a guvernului din Peru. Conform lui, exproprierea făcută de guvernul Velasco Alvarado a Standard Oil a fost nici mai mult nici mai puțin decât o ”exhibiție de masculinitate”. Singurul obiectiv al naționalismului, a scris el, este de a satisface nevoia primitivă a ființei umane de ură. Însă, a adăugat el, ”mândria nu generează investiții sau creșterea fluxului de capital..”

Potrivit acestui scurt dar edificator ”Manifest Capitalist”, legea junglei este codul natural de a guverna viața umană, nedpretatea nu există, pentru că ceea ce identificăm noi ca nedreptate este doar o expresie a armoniei pline de cruzime a universului: țările sărace sunt sărace pentru că … sunt sărace, soarta noastră e scrisă în stele, ne naștem doar să o îndeplinim. Unii sunt condamnați să se supună, alții sunt numiți să comande. Unii își riscă gâtul, alții își pun frângia în jurul gâtului. Autorul acestei teorii a fost creatorul politicii Fondului Monetar Internațional pentru Brazilia. La fel ca în alte țări din America Latină, aplicarea formulei FMI a deschis porțile către cuceritorii străini care au năvălit pe un pământ deja prăduit. De la sfârșitul deceniului 1950, recesiunea economică, instabilitatea monetară, lipsa creditelor și declinul puterii de cumpărare, toate au ajutat la predarea industriei naționale și la punerea ei la mila corporațiilor imperialiste. Cu incantarea magică a ”stabilizării monetare”, FMI – care, deloc dezinteresat, confundă febra cu boala, inflația cu criza structurilor existente – a impus asupra Americii Latine o politică prin care a accentuat dezechilibrele, în loc să le elimine.

FMI liberalizează comerțul și piața prin interzicerea schimburilor directe și a acordurilor de barter, și descurajează activitatea din partea statului. La acest program adaugă devaluări monetare brutale care teoretic sunt impuse cu scopul de a restaura moneda la valoarea ei reală și de a stimula exporturile. De fapt,devalorizarea monedei stimulează doar concentrarea internă de capital în buzunarele clasei conducătoare și facilitează absorbția întreprinderilor naționale de către străini care le transformă apoi într-o mână de dolari. În toată America Latină acest sistem produce mult mai puțin decât cererea monetară necesară, și inflația rezultă din această impotență structurală. Totuși FMI în loc să atace cauzele pentru care aparatul nu produce destulă ofertă, își lansează cavaleria împotriva consecințelor, zdrobind chiar și mai mult fragila putere de cumpărare de pe piața internă: în aceste teritorii locuite de mase înfometate, FMI dă vina pentru inflație pe cererea excesivă! Formulele sale de stabilizare și de dezvoltare nu doar că au eșuat să stabilizeze sau să dezvolte, dar au acutizat până la exasperare jugul străin asupra acestor țări, au adâncit sărăcia maselor de deposedați, au adus tensiunile sociale în punctul exploziei, au grăbit denaționalizarea economică și financiară în numele principiilor sacre ale pieței libere, liberei competiții, și libertății de mișcare pentru capital. Statele Unite, care ele însele operează cu un sistem protecționist uriaş, tarife, cote de import, subvenții străine, nu s-au bucurat niciodată de cea mai mică atenție din partea FMI. Către America Latină, pe de altă parte, FMI este inflexibil: din acest motiv a fost creat. Imediat ce Chile a acceptat prima misiune FMI în 1954, țara a fost invadată de ”consilieri” și azi cele mai multe guverne urmează orbește directivele FMI. “Terapia” îl face ne bolnav și mai bolnav, pe cel care nu e bolnav îl îndoapă cu medicamente și împrumuturi și investiții.

Născut în SUA, cu sediul în SUA, și servind SUA, FMI efectiv operează ca inspector internațional fără a cărui aprobare băncile din SUA nu își vor deschide portofelele. Banca Mondială, Agenția internațională pentru dezvoltare (USAID) și alte organizații filantropice de dimensiuni gloabale condiționează şi ele creditele de semnătura FMI și de implementarea programelor FMI, ”scrisori de intenție” către atotpternicul fond. Toate țările din America Latină luate împreună nu au la fel de multe voturi ca SUA în direcția unei politici a acestui suprem magician al echilibrului monetar mondial.

FMI a fost creat pentru a instuționaliza dominația financiară a Wall Street asupra întregii lumi, când dolarul și-a atins prima dată hegemonia mondială la finalul celui de-al doilea război mondial. Nu și-a trădat niciodată stăpânul. Este adevărat că burghezia națională din America Latină, cu vocația sa de a trăi mai mult decât îi permite plapuma, nu a făcut nimic pentru a opri avalanșa de străini, dar e la fel de adevărat că corporațiile imperialiste au folosit o arie șocantă de metode de demolare. Cu bombardamentul preliminar al FMI de a le facilita părtrunderea, unele întreprinderi au fost predate doar în urma unui simplu telefon, după ce acțiunile lor au fost devalorizate brutal pe piață în schimbul unei guri de oxigen sub forma de acțiuni sau pentru a mai face niște datorii cu care au fost cumpărate materii prime sau pentru folosirea patentelor, brandurilor sau altor invenții tehnice. Asemenea datorii, multiplicate de devalorizarea monedei – care obligă întreprinderile locale să plătească mai mult în moneda națională pentru creditele luate în dolari – devin astfel o capcană a morții. Dependența tehnologică costă foarte scump, expertiza tehnologică a corporațiilor include expertiza în arta de a devora vecinul. Unul dintre ultimii mohicani ai industriei din Brazilia a remarcat cu puțin timp înainte ca dictatura militară să-l trimită în exil: ”Experiența arată că profitul din vânzările de către o companie națională nu ajuge mai niciodată în Brazilia, ci rămâne, pentru a plăti dobânzi, pe piețele financiare ale țării care cumpără.”

Creditorii colectează prin confiscarea și cucerirea instalațiilor și mașinăriilor debitorilor.

Cifrele Banco Central de Brazil arată că nu mai puțin de o cincime din noile investiții industriale în 1865, 1966 și 1967 au fost în realitate o convertire a datoriilor neplătite în investiții. În vârful șantajului tehnologic și financiar este competiția nedreaptă ”liberă” a celui puternic împotriva celui slab.

Ca parte a structurii globale, firmele afiliate marilor corporații își permit luxul de a pierde bani timp de un an, sau doi, sau cât e necesar. Prețurile se prăbușesc și aceste firme stau la pândă și așteaptă ca victima să se predea. Băncile ae alătură asaltului: întreprinderea națională e mai puțin solventă decât pare, posibilitatea de a se alimenta cu materie primă i se neagă, și curând va ridica steagul alb. Capitalistul local devine partener junior sau funcționar al cuceritorilor săi. Sau altfel obține și el o parte din pradă sau își retrage proprietatea sub forma de acțiuni în concernuri străine și își termină zilele ca un colector de rente în scaun cu rotile.

O poveste elocventă cu privire la scăderea forțată a prețurilor este cea a capturării de către Union Carbide a unei fabrici braziliene Adesite. Schotch Tape, parte din corporația cu multe tentacule, Minnesota Mining and Manufacturing, a început sistematic reducerea prețurilor produselor sale în Brazilia. Vânzările Adesite au tot scăzut. Băncile nu au mai vrut să-i dea credite. Scotch Tape a continuat să își reducă prețurile – cu 30 la sută, cu 40 la sută. Apoi dintr-o dată Union Carbide a intrat pe scenă și a cumpărat compania braziliană pentru mai nimic. Ulterior, Union Carbide și Scotch Tape au împărțit între ele piața locală din Brazilia: au împărțit Brazilia, fiecare a luat jumătate, și s-au înțeles să digere ceea ce au înfulecat prin creșterea bruscă a prețurilor cu 50%. Legea antitrust de pe vremea lui Vargas fusese anulată cu câțiva ani mai devreme.

Organizația Statelor Americane recunoaște că resursele financiare din abundență ale companiilor ”afiliate” celor din SUA ”în vremuri în care lichiditatea pentru companiile naționale era foarte redusă a permis ca unele întreprinderi naționale să fie cucerite de interese străine.” De fapt, scarcitatea de resurse financiare, accentuată de contracția impusă de FMI creditării interne, a sugrumat fabricile locale. Dar același document OAS ne spune că nu mai puțin de 95,7% – în cazul industriilor de manufacturare 80% – din fondurile de care întreprinderile din SUA au nevoie pentru a funcționa normal vin din surse din America Latină sub forma de credite, împrumuturi și profituri reinvestite.

Statele Unite sunt generoase cu banii altor oameni: Invazia băncilor

Sifonarea resurselor naturale către companiile afiliate celor din SUA este în mare măsură explicată prin recenta proliferare a filialelor băncilor din SUA, care au apărut în America Latină ca ciupercile după ploaie.

Ofensiva împotriva economiilor locale din țările satelit are legătură cu dezechilibrul cronic din plata deficitului din SUA, care îi limitează investițiile în străinătate, odată cu deteriorarea dramatică a dolarului ca monedă globală. America Latină oferă saliva precum și hrana iar Statele Unite își limitează contribuția prin oferirea gurii. Denaționalizarea industriei s-a dovedit a fi un dar. Potrivit International Banking Survey, în 1964 existau în sudul râului Rio Grande 78 de filiale ale băncilor din SUA. În 1967 numărul lor crescuse la 133; aveau 810 de milioane de dolari în depozite în 1964 şi 1,27 miliarde în 1967. În 1968 şi 1969 extinderea băncilor străine s-a accelerat: astăzi doar First National City are 110 filiale răspândite în 17 ţări din America latină. Chase Manhattan a cumpărat Branco Lar Brasiliero (34 de filiale) în 1962, Banco Continental (42 de filiale în Peru) în 1964, Banco del Comercio (120 de filiale în Columbia şi Panama) şi Banco Atalintida (24 de filiale în Honduras) în 1967 şi Banco Argentino în 1968. Revoluţia cubaneză a naţionalizat 20 de ageţii bancare din SUA, dar bancherii şi-au revenit mai mult decât bine în urma acestei lovituri: doar în 1968 mai mult de 20 de bănci afiliate cu cele din SUA au apărut în America Centrală, în Caraibe, şi în ţările mai mici din America Latină. Nimeni nu cunoaşte extinderea exactă a creşterii simultane a activităţilor paralele – subsidiare, companii de holding, companii financiare, agenţii. Ce se cunoaşte e că o egală sau mai mare cantitate de fonduri din America Latină au fost absorbite de bănci, care deşi nu operează pe faţă ca filiale ale băncilor din SUA, sunt controlate de acestea prin pachete decisive de acţiuni, sau prin deschiderea de linii externe de creditare condiţionate. Invazia bancară a servit la a deturna economiile din America Latină către întreprinderile SUA apărute în regiune, în timp ce întreprinderile naţionale sunt sugrumate de negarea creditelor. Departamentele de relaţii publice ale diferitelor bănci din SUA care operează în străinătate fără nici o ruşine anunţă că scopul lor principal în ţările în care operează e de a canaliza economiile interne către corporaţiile multinaţionale, care sunt clienţii lor principali. Să facem un exerciţiu de imaginaţie: ar putea o bancă din America Latină stabilită în New York să captureze economiile naţioanle ale Statelor Unite? Bula se sparge: o asemenea obrăznicie e în mod explicit interzisă. Băncile din SUA, prin numeroase filiale, dispun de economiile din America Latină cum au chef. America Latină stă şi priveşte cum Statele Unite îi confiscă finanţele cu la fel de multă tandreţe cum priveşte această situaţie şi SUA. În iunie 1966, însă, Banco Brasiliero de Descontos şi-a consultat acţionarii în privinţa unui “mare” pas naţionalist, pe care şi-a propus să-l facă. A printat proziţia „Nos confiamos en Deus” pe toate documentele sale. Banca a arătat cu mândrie faptul că dolarul poartă motto-ul „In God we trust” (“Cu Dumnezeu înainte”). Politicile de creditare cum sunt cele ale băncilor din America Latină nu au fost capturate, infiltrate sau înconjurate de capitalul străin în aceleaşi linii ca National City, Chase Manhattan, şi afiliatele Băncii Americii: şi ele preferă să îndeplinească cerinţele întreprinderilor comerciale şi industriale străine, care se bucură de garanţii solide şi operează pe baza unui volum de lichidităţi foarte mare.

Un imperiu care importă capital

Programul guvernului de acţiune economică elaborat de Roberto Campos a anticipat că, în răspuns la o asemenea politică binevoitoare, capitalul străin va veni în valuri pentru a promova dezvoltarea şi va contribui la stabilitatea financiară şi economică a Braziliei. Vorbind pe 22 decembrie 1966 la universitatea Mackenzie din Sio Paulo, Campos a insistat: „Din moment ce economiile în procesul de reorganizare duc lipsă de resurse pentru a se dinamiza – din simplul motiv că dacă ar avea aceste resurse nu ar mai fi înapoiate – este corect să acceptăm ajutor din partea tuturor celor care vor să-şi asume împreună cu noi riscul acestei aventuri minunate care este progresul, pentru a primi o parte din roadele sale.”

Au fost anunţate investiţii noi directe din străinătate de 100 de milioane de dolari pentru 1965, dar în realitate au fost realitate doar 70 de milioane. Au fost date asigurări că proiecţiile pentru 1965 vor fi depăşite în anii următori, dar promisiunile au fost în zadar. În 1967, 76 de milioane de dolari au intrat în ţară, în anii următori fuga profiturilor şi a dividendelor împreună cu plata pentru ajutorul tehnic, folosirea patentelor şi redevenţelor şi folosirea numelui brandurilor s-au ridicat la mai mult de 4 ori decât noile investiţii. Şi colac peste pupăză mai erau şi expediate în străinăte clandestin. Banco Central admite că 120 de milioane de dolari au ieşit din Brazilia prin canale legale în străinătate. Aşa cum putem vedea, mult mai mult decât a intrat în ţară. De fapt, noile investiţii în anii cheie în care a avut loc denaţionalizarea – 1965, 1966, 1967 – erau toate sub nivelul celor din 1961. Potrivit ministerului de planificare şi coordonare economică, „Ieşirea de dobânzi, profituri şi dividende, redevenţe şi plăţi pentru asistenţa tehnică din Brazilia a crescut considerabil începând din 1965 când legea din 1962 care modifica investiţiile străine a intrat în vigoare.”

Cel mai mult capital din SUA în Brazilia este investit în industrie dar se ridică la mai puţin de 4% din totalul investiţiilor globale ale SUA în manufactură. În Argentina nu atinge nici 3%, în Mexic 3,5%. Înfulecarea marilor întreprinderi industriale ale Braziliei nu a însemnat mari sacrificii pentru Wall Street. A adus noi dolari şi a scos din Brayilia mult mai mulţi. „În capitalismul modern, când monopolurile domină, exportul de capital a devenit o trăsătură tipică”, scria Lenin. În zilele noastre, aşa cum Baran şi Sweezy au arătat, imperialismul importă capital din ţările în care operează. În perioada 1950-1967, noile investiţii în America Latină (fără a include profiturile reinvestite) au totalizat 3.921 miliarde de dolari. Profiturile şi dividendele trimise în străinătate din Brazilia în aceeaşi perioadă au totalizat 12.819 miliarde de dolari. Profiturile sifonate au fost mai mari de trei ori decât capitalul investit în regiune.  Preşedintele Kennedy deja a recunoscut că în 1960 „din lumea sub-dezvoltată, care are nevoie de capital – noi am luat 1.300.000.000 dolari şi am trimis capital pentru investiţii de 200.000.000 dolari.”

Potrivit ECLA, profiturile au explodat de atunci fiind mai mari de 5 ori decât investiţiile iniţiale, Argentina, Brazilia şi Mexic au avut cel mai mult de suferit de pe urma acestor investiţii. Dar aceste calcule sunt cele ale conservatorilor (deci subevaluări). O parte substanţială a fondurilor repatriate ca amortizare a datoriei este de fapt identică cu profiturile din investiţii, şi cifrele nu includ bani trimişi din America Latină în străinătate pentru patente, redevenţe şi plăţi pentru ajutorul tehnic, nici transferurile invizibile care de obicei sunt ascunse sub expresia „erori şi omisiuni” care s-au ridicat la mai mult de 1 miliard de dolari în Venezuela, 743 milioane de dolari în Argentina, 714 milioane de dolari în Brazilia, şi 310 milioane de dolari în uruguai.

Aceste cifre nici nu iau în calcul profiturile care revin corporaţiilor când umflă preţurile materiilor prime pe care le aduc afiliaţilor lor în America Latină şi – cu un entuziasm la fel de mare – umflă şi costurile lor de operare. Întreprinderile au o imaginaţie la fel de bogată în privinţa investiţiilor pe care le fac ele însele. De fapt, pe măsură ce nebunia progresului tehnic începe să se evapore, după perioadele de reînnoire a capitalului fix în economiile avansate, se vede că cele mai multe echipamente şi aparatură pentru fabrici exportate în America Latină depăşiseră deja un ciclu de viaţă înainte de a fi exportate din SUA. Astfel, ele au fost deja parţial sau total amortizate (şi tot au fost plătite ca noi). Acest factor legat de investiţiile din străinătate în America Latină e mereu ignorat: valoarea arbitrar plasată asupra maşinăriilor ar trebui în realitate să fie mult mai mică dacă s-ar ţine cont că echipamentele au fost deja epuizate. Mai mult, sediul central din SUA nu are nici un motiv să se implice direct în cheltuiala de producere în America Latină a bunurilor pe care anterior le-a vândut Americii Latine din străinătate. Şi guvernele din America Latină fac tot ce pot să prevină asta prin avansarea resurselor către afiliaţii locali, care au acces la credite locale din momentul în care pun semnul pe un loc pe care-l aleg pentru fabricile lor. Primesc privilegii privind schimburile, pentru importuri – achiziţii pe care de obicei întreprinderea le face ea însăşi – şi în unele ţări sunt asiguraţi de guvernele locale printr-un acord special de schimb privind plata datoriilor externe, care adesea sunt datorii către braţul financiar al aceleiaşi corporaţii. O revistă din Brazilia a estimat că investiţiile în monedă străină în industria auto din Argentina între 1961 şi 1964 au fost de 3,5 ori mai mari decât ar fi fost nevoie pentru construirea de 17 centrale termoelectrice şi 6 centrale hidroelectrice, cu o putere totală mai mare de 2.200 de megawaţi, şi că asta a echivalat în valoare maşinăriile şi echipamentul pe care industriile dinamice va trebui să le importe pe o perioadă de 11 ani pentru a produce 2,8% creştere anuală în produse pe locuitor.

Tehnocraţii sunt gangsteri mai buni decât soldații

Atunci când scot mai mulți dolari decât aduc întreprinderile care suferă de  setea cronică de dolari a regiunii; ”țările care beneficiază” sunt decapitalizate în loc să fie capitalizate. Şi aici intră în funcțiune mecanismul împrumuturilor. Organizațiile de credite internaționale sunt importante pentru că ajută la distrugerea citadelele slăbite ale industriei capitalizate naționale, și la solidificarea structurilor neocoloniale. ”Ajutorul” funcționează ca un filantropist care îi pune o botniţă unui porcuşor ca să nu mai poată mânca. Deficitul balanţei de plăţi din SUA este rezultatul chletuielilor militare şi al ajutoarelor străine, şi este o sabie critică a lui Damocles asupra prosperităţii din Statele Unite. În acelaşi timp, face ca prosperitatea din SUA să fie posibilă: imperialismul îşi trimite infanteriştii la înaintare pentru a salva dolarii monopoliştilor. Mai eficienţi decât infanteriştii sunt tehnocraţii şi împrumuturile pentru a extinde afacerile şi pentru a fura materiile prime şi pentru a confisca pieţele, pe măsură ce centrul global de putere al capitalismului exprimă un interes clar de identitate între monopolurile private şi aparatul de stat. Corporaţiile multinaţionale se folosesc direct de stat pentru a  acumula, pentru a înmulţi şi concentra capitalul, pentru a aprofunda revoluţia tehnologică de militarizare a economiei, şi, prin diferite mijloace, pentru a reuşi în cruciada de a aduce toată lumea capitalistă sub controlul lor.

Banca de export-import (Eximbank), AID (USAID), şi alte organizaţii ma mici funcţionează după acest principiu, la fel cum funcţionează şi unele organizaţii internaţionale în care Statele Unite au hegemonie care nu poate fi atacată: Fondul Monetar Internaţional şi fratele lui geamăn International Bank for Reconstruction and Development (IBRD), şi Inter-American Development Bank (IBD). Acestea îşi asumă dreptul de a decide politica economică a ţărilor care cer credite, controlând cu succes băncile centrale ale acestor ţări şi guvernele lor. Pun mâna pe toate datele secrete economice şi financiare, scriu şi impun legi şi interzic sau autorizează paşii propuşi de guvernele ale căror acţiuni ele le decid în cele mai mici detalii. Nu există caritate internaţională. Rolul ajutorului extern este în primul rând de a influenţa viaţa internă a unei ţări – economia SUA se ajută pe sine – şi a fost definit de nimeni altul decât de Roberto Campos când era ambasador pentru guvernul naţionalist brazilian al lui Goulart ca program de lărgire a pieţelor străinepentru a absorbi surplusul produs de SUA şi pentru a alina superproducţia din industriile exportatoare ale SUA. În primele zile ale Alianţei pentru Progres (o organizaţie controlată de SUA în America Latină cu scopul de a apăra politic supremaţia dolarului), Departamentul de comerţ al SUA a arătat că au fost create cu succes noi afaceri şi a surse de asigurare a forţei de muncă pentru întreprinderile private americane în 44 de state. În ianuarie 1968, preşedintele Johnson a asigurat Congresul că mai mult de 90 la sută din ajutorul extern dat de SUA în 1969 va fi folosit pentru a finanţa cumpărăturile din Statele Unite, şi că el personal şi direct a intensificat eforturile de creştere a acestui procent. În octombrie 1969, telegrame pline de declaraţiile lui Carlos Sanz de Santamarfa, preşedintele comitetului Inter-American al Alianţei, care a spus în New York că ajutorul s-a dovedit a fi o afacere excelentă pentru balanţa de plăţi a SUA, care ajunsese într-o situaţie critică finalul anilor 1950, împrumuturile au fost condiţionate de cumpărarea bunurilor industriale produse în SUA, care de obicei costau mai mult decât produsele similare produse în alte ţări. Mai recent, anumite mecanisme au fost puse în practică, printre ele „listele negre”, pentru a vedea că creditele nu sunt folosite pentru exportarea de articole pe care Statele Unite le pot vinde pe pieţele din lume în condiţii competitive bune, fără a se recurge la autofilantropie. Au urmat „liste pozitive” care au făcut posibile vânzările cu „ajutorul” anumitor manufacturieri din SUA la preţuri de 30-50% mai mari decât aceleaşi produse din alte ţări. „Ajutorul strâns controlat” (numit aşa de documentul OAS citat mai sus) oferă „o subvenţie generală pentru exporturile SUA”. În Brazilia, „vânzările exportatorilor de capital din SUA se confruntă cu o competiţie din ce în ce mai mare din partea altor exportatori… şi sunt în dezavantaj serios dacă nu vor putea obține avantaje de pe urma unei finanțări mai nerestrictivă care să fie disponibilă pentru ele prin diferite programe de ajutorare.”Ț

Când, într-un discurs de la finalul anului 1969, Richard Nixon a promis să ”dezlege” ajutorul, el s-a referit numai la posibilitatea de achiziții alterntive pe care Banca de dezvoltare inter-americană le oferea și le trecea pe nota de plată a fondurilor pentru Operațiuni Speciale. Dar experiența arată că Statele Unite – sau afiliații corporațiilor lor din America Latină – întotdeauna ajung să fie vânzătorul ales de contracte.

Împrumuturile acordate de USAID și Eximbank, și cele mai multe acordate de IDB, impun și ele ca cel puţin jumătate din transporturi să fie făcute în avantajul SUA. Taxele de transport pe mare pe navele SUA sunt de două ori mai mari decât taxele de transport ale altor companii. Firmele de asigurări pentru marfa cumpărată și băncile prin care operațiunile sunt efectuate și ele sunt deținute de SUA. OAS a făcut o estimare relevantă asupra dimensiunii ajutorului extern primit în mod real de America Latină.

Când grâul e separat de buruieni, se vede că doar 38% din ajutorul nominal poate fi considerat în mod real ajutor. Doar o cincime din totalul împrumuturilor autorizate pentru industrie, minerit și comunicații, și creditele compensatorii, constituie ajutor. În cazul Eximbank, ajutorul merge din sud în nord: finanțarea sa extinde, spune OAS, înseamnă nu ajutor, ci extra costruri pentru regiune în vederea prețurilor umflate ale articolelor din SUA exportate prin intermediul băncii. America Latină oferă cele mai importante resurse obișnuite de capital ale IDB. Dar documentele IDB poartă emblema Alianței pentru Progres pe lângă însemnele băncii, și Statele Unite sunt singura țară care au puterea de veto, voturile țărilor din America Latină în proporție cu contribuția lor la capital sunt mai mici decât două treimi necesare pentru a vota rezoluții importante. În raportul său celebru pentru Richard Nixon în august 1969, Nelson Rockefeller a recunoscut că ”deși puterea de veto a SUA asupra împrumuturilor acordate de IDB nu a fost folosită, amenințarea cu folosirea ei pentru atingerea unor scopuri politice a fost suficientă pentru a influența deciziile.”

Asupra celor mai multe împrumuturi pe care le acordă, IDB impune aceleași condiții la fel cum fac în mod deschis și oficial organele de stat din SUA: banii trebuie cheltuiți pe marfa din SUA, cel puțin jumătate din ei trebuie transportați pe nave care navighează sub steagul american – și Alianța pentru Progres este în mod expres menționată ca publicitate. IDB determină tarifele și politica de taxare a serviciilor pe care le atinge cu bagheta sa magică: decide cât trebuie taxat pentru apă, și fixează taxele pentru apă și case pe baza propunerilor făcute de consultanții SUA numiți cu aprobarea ei plină de graţie. Aprobă planurile de lucru, stabileşte condiţiile obligatorii, administrează fonduri, şi supraveghează atent cum e făcută treaba.

Un exemplu în acest sens vine din Uruguay: textul contractului semnat pe 21 mai 1963 între IDB şi departamentul guvernului din Montevideo privind “extinderea surselor de apă”.

În programul de restructurare a educaţiei universitare din regiune potrivit standardelor neocolonialismului cultural, IDB a jucat un rol crucial şi plin de roade. Împrumuturile sale către universităţi au blocat posibilitatea de a modifica legile fără informarea sa prealabilă şi fără permisiunea sa; în acelaşi timp, impune reforme specifice pedagogice, administrative, educaţionale şi financiare.

De exemplu, în Bolivia: textul contractului semnat pe 1 aprilie 1966 între IBD şi Universitatea San Simon, Cochabamba, pentru a îmbunătăţi predarea ştiinţelor agricole.

În cazul diferenţelor de opinie, secretarul general al OAS numeşte un mediator. Contractele făcute cu USAID nu doar mandatează mărfurile SUA şi transportul pe navele SUA, dar impune şi interdicţii de a face comerţ cu Cuba şi cu Vietnamul de Nord, şi face ca tutelajul administrativ al tehnicienilor USAID să fie obligatoriu.

Pentru a compensa diferenţa de preţuri ale tractoarelor şi îngrăşămintelor din SUA mult mai scumpe decât cele care pot fi obţinute de pe alte pieţe, eliminarea taxelor şi a taxelor vamale pentru produsele importate cu credit este obligatorie.

Ajutorul USAID include jeep-uri şi arme moderne care să fie folosite de poliţie în protejarea “legii şi ordinii” din ţările colonizate. Nu degeaba o treime din credite poate fi plătită imediat în timp ce alte două treimi sunt condiţionate de aprobarea din partea FMI – ale cărui reţete în mod normal aprind focul tulburărilor sociale. Şi ca şi cum distrugerile provocate de FMI nu ar reuşi mereu, USAID în general aruncă în condiţiile impuse aprobarea unor legi specifice şi a unor decrete specifice. USAID e vehiculul principal de finanţare a Alianţei pentru Progres. Pentru a cita un singur exemplu al acestui labirint de generozitate, comitetul Inter-american al Alianţei a obligat guvernul din Uruguay să semneze un angajament prin care veniturile şi cheltuielile instituţiilor de stat, şi politica oficială asupra tarifelor, salariilor şi investiţiilor trecea sub controlul acestei organizaţii străine (USAID).

Dar cele mai sinistre condiţii rareori apar în textele publicate ale contractelor şi angajamentelor, de obicei sunt ascunse în anexe secrete. Parlamentul din Uruguay nu a ştiut niciodată că în martie 1968 guvernul a fost de acord să limiteze exporturile de orez în acel an astfel încât ţara să primească făină de orez, porumb şi secară conform legii surplusului din agricultură din Statele Unite. Numeroase pericole sunt ascunse în ajutorul pentru ţările sărace. Teodoro Moscoso, care a fost preşedintele Alianţei pentru Progres, a mărturisit: „Statele Unite au nevoie de votul unei anumite ţări din ONU sau OAS, şi este posibil ca guvernul din acea ţară (în urma tradiţiei sacre a războiului rece şi a diplomaţiei de război) să ceară la schimb un preţ.”

În 1962, delegatul din Haiti la conferinţa OAS din Punta del Este şi-a schimbat votul în schimbul unui nou aeroport, şi astfel Statele Unite au obţinut majoritatea în încercarea de a expulza Cuba din OAS.

Dictatura Dulavier a primit şi ea promisiunea, ca un semn de preţuire, că i se va construi un drum către aeroport. Mai mulţi autori sunt de acord că acesta a fost un caz de mituire.

Dar Statele Unite nu şi-au ţinut promisiunea către Haiti şi „Papa Doc” Duvalier, gardianul morţii din mitologia voodoo, şi-a dat seama că a fost tras pe sfoară. Bătrânul vrăjitor se spune că a invocat ajutorul Diavolului pentru a se răzbuna asupra preşedintelui Kennedy şi că ar fi zâmbit plin de mulţumire când gloanţele l-au nimerit pe acesta în Dallas. Fostul director Miguel Ydigoras Fuentes din Guatemala a spus că a ameninţat Statele Unite că se va abţine de la vot la conferinţele Alianţei pentru Progres pentru a obliga Statele Unite să-şi ţină promisiunea către Guatemala de a cumpăra mai mult zahăr. Aparent ar putea să fie paradoxal că în timpul regimului Goulart din Brazilia această ţară a fost cea mai favorizată de Alianţa pentru Progres. Dar paradoxul se evaporează imediat ce îţi dai seama de distribuţia internă a ajutorului primit: creditele Alianţei au fost sădite în calea lui Goulart ca mine explozive. Carlos Lacerda, guvernatorul din Guanabara şi la acea vreme liderul extremei drepte, a obţinut de 7 ori mai mult decât tot nord-estul: Guanabara, care are doar 4 milioane de locuitori, a fost astfel capabilă să creeze grădini frumoase pentru turişti pe malurile celui mai spectaculos golf, în timp ce nord-estul a rămas rana deschisă a Americii Latine. În iunie 1964, după lovitura de stat care l-a instalat cu succes pe Carlos Branco la putere, Thomas Mann, subsecretar de stat pentru afaceri internaţionale şi mâna dreaptă a preşedintelui Johnson, a explicat: „Statele Unite au distribuit printre guvernatorii eficienţi din anumite state din Brazilia ajutorul care a fost destinat pentru guvernul Goulart, crezând că finanţează în acest fel democraţia; Washingtonul nu a dat bani pentru balanţa de plăţi sau pentru bugetul federal al Braziliei, pentru că asta putea fi direct în beneficiul guvernului central.”

Administraţia SUA a decis să nege orice fel de cooperare cu guvernul Belaunde din Peru „dacă acesta nu va da garanţii că va aplica o politică indulgentă faţă de IPC. Acest lucru a fost refuzat de Belaunde şi prin urmare în 1965 guvernul său încă nu primea partea de fonduri din partea Alianţei la care guvernul său avea tot dreptul. Ulterior, aşa cum ştim, Belaunde a cedat – şi a pierdut şi petrolul şi puterea: s-a supus pentru a supravieţui.

În Bolivia, împrumuturile SUA nu au oferit un cent pentru ca ţara să-şi construiască propria ei fabrică de topit cositor, astfel că materia primă de cositor brut a continuat să meargă spre Liverpool şi de acolo, topit, către New York.

„Ajutorul” a dat naştere la o burghezie comercială parazită, umflată de birocraţie, a construit mari edificii şi autostrăzi auto moderne şi alt tip de elefanţi albi într-o ţară care e la nivelul Haiti în privinţa ratei de mortalitate infantilă din America Latină. Creditele de la Statele Unite şi de la organele sale „internaţionale” au negat dreptul Boliviei de a accepta ofertele din partea sovieticilor, cehilor, polonezilor de a crea industria ei petrochimică, pentru extragerea şi prelucrarea zincului, a plumbului, a fierului, şi pentru a instala topitorii pentru alte metale. În acelaşi timp, Bolivia a fost obligată să importe produse exclusiv din Statele Unite. Când guvernul Movimiento Nacionalista Revolucionario (MNR) s-a prăbuşit în cele din urmă, după ce SUA i-a digerat sistematic baza, ambasadorul SUA Douglas Henderson a început să participe la şedinţele de guvern ale cabinetului condus de Rene Berrientos în mod regulat. Împrumuturile au indicat cu precizia unor termometre climatul general de afaceri din fiecare ţară, şi ajutorul a limpezit cerul de norii de ploaie sau de furtunile revoluţionare al milionarilor.

Statele Unite, a anunţat un grup de oameni de afaceri condus de David Rockefeller, în 1963, „vor îndrepta ajutoare economice către ţările care arată cea mai mare înclinare de a favoriza climatul de investiţii, şi vor retrage ajutorul din alte ţări care nu arată o performanţă satisfăcătoare.”

Fiica lui David Rockefeller, Peggy, a decis la scurtă vreme să meargă să trăiască într-o favelă din Rio de Janeiro numită Jacarezinho. Tatăl ei, unul dintre cei mai bogaţi oameni de pe planetă, a mers în Brazilia să se ocupe de afacerile sale de sute de milioane şi a vizitat personal casa umilă a familiei cu care Peggy locuia. A rămas să ia cina cu familia şi a descoperit cu stupoare că prin acoperişul casei ploua şi că prin crăpăturile din podea mişunau şobolani. La plecare, i-a lăsat fetei sale un cec cu multe zerouri pe masă. Peggy a mai trăit acolo câteva luni şi a colaborat cu Peace Corps. Cecurile au tot venit, în fiecare care erau sume pe care familia la care stătea Peggy le-ar fi putut câştiga doar dacă ar fi muncit 10 ani. Când Peggy a plecat în cele din urmă, casa din Jacarezinho s-a transformat radical. Niciodată favela nu a cunoscut o asemenea opulenţă. Peggy a venit direct din rai. A fost ca şi cum oamenii de acolo ar fi câştigat la loterie. Apoi stăpânul casei a devenit mascota regimului. Reportaje la tv şi în ziare, articole din reviste au creat o nebunie: omul era un model pe care toţi brazilienii ar fi trebuit să-l imite. S-a ridicat din sărăcie graţie voinţei lui de neclintit de a munci şi graţie puterii sale de a face economii: uite, uite, nu cheltuie ce câştigă pe băutură, şi acum are un televizor, un frigider, mobilă nouă şi pantofi pentru copiii săi! Propaganda nu a menţionat niciodată un mic detaliu: vizita lui Peggy, zâna cea bună. Brazilia are 90 de milioane de locuitori şi miracolul a fost reuşit de unul singur dintre ei.

Textul legilor privind ajutorul din SUA susţine categoric suspedarea ajutorului către orice guvern care a naţionalizat, a expropriat, sau a achiziţionat proprietate sau controleză proprietate care aparţine oricărui cetăţean din SUA.

Nu e  o întâmplare că acest text de lege explicit se referă la măsurile adoptate împotriva intereselor SUA „pe 1 ianuarie 1962, sau la o dată ulterioară”.

Pe 16 februarie 1962, guvernatorul Leonel Brizola a expropriat compania de telefonie, un subsidiar al ITT, din statul brazilian Reo Granade del Sul, şi asta a dus la tensiuni între Washington şi Brazilia. Firma nu a acceptat compensaţia propusă de guvern. Nu degeaba comitetul pentru comerţ al Alianţei pentru Progres include directori executivi de top ai Chase Manhattan, National City Bank, Standard Oil, Anaconda şi Grace.

USAID pregăteşte terenul pentru capitaliştii din SUA în multe modalităţi – de exemplu, prin cerinţa de a aproba înţelegerile care garantează investiţiile împotriva oricăror pierderi în urma războiului, revoluţiilor, insurecţiilor, sau crizelor monetare. În 1966, potrivit Departamentului de comerţ al SUA, investitorii privaţi din SUA au primit aceste garanţii în 15 ţări din America Latină pentru 100 de proiecte care totalizau mai mult de 300 de milioane de dolari, sub programul de garantare a investiţiilor al USAID.

ADELA nu e un cântec revoluţionar mexican, ci numele unui consorţiu internaţional de investiţii. A fost pornită de First National City Bank, Standard Oil din New Jersey şi de Ford Motor Company. Grupul Mellon i s-a alăturat cu mare entuziasm şi la fel au făcut şi câteva mari corporaţii europene pentru că, aşa cum senatorul Jacob Javits a remarcat, „America Latină oferă o oportunitate excelentă pentru Statele Unite să arate, invitându-i pe europeni „să intre” şi ei, că nu caută o poziţie dominantă sau exclusivistă”.

În raportul său anual din 1968, ADELA a oferit mulţumiri speciale către IDB pentru împrumuturile paralele pe care le-a oferit pentru a promova afacerile consorţiului în America Latină şi a salutat şi performanţa în aceeaşi direcţie a International Finance Corporation, un braţ al Băncii Mondiale. ADELA e în contact continuu cu ambele instituţii pentru a evita să nu se calce pe picioare, şi pentru a evalua “oportunităţile de investiţii”.

Multe alte exemple de asemenea alianţe sfinte pot fi oferite. În Argentina, contribuţiile din America Latină la resursele IDB au servit ca împrumuturi foarte conveniente de care au beneficiat concerne ca Electric Bond şi afiliatul Share al Petrosur (peste 10 milioane de dolari pentru construirea unui complex petrochimic), şi afiliatul Armetal al The Budd Company (din Philadelphia) (pentru a finanţa o fabrică de piese de auto). Creditele USAID au făcut  posibilă expansiunea fabricii chimice a Richfield în Brazilia, şi Eximbank şi-a extins împrumuturile către ICOMI, un afiliat al Bethlehem Steel din aceeaşi ţară.

Tot în Brazilia, contribuţiile de la Alianţa pentru Progres şi de la Banca Mondială au permis Dutch Philips Industries să instaleze cel mai mare complex de fabrici de îngrăşăminte în 1966. Toate vin sub forma de „ajutor” – şi toate adaugă poveri uriaşe la datoriile externe ale ţărilor atât de favorizate.

În primele zile ale revoluţiei cubaneze, în faţa Băncii Mondiale şi a FMI, Fidel Castro a pus problema reconstruirii rezervelor de monedă externă scoase de dictatura Batista din ţară. Aceste instituţii au răspuns că Havana mai întâi trebuie să accepte un program de “stabilizare”, care implica – aşa cum e cazul peste tot- distrugerea statului şi îngheţarea măsurilor revoluţionare.

Banca Mondială şi FMI funcţionează în strânsă armonie pentru a-şi atinge scopurile comune, au fost create împreună la Bretton Woods. Statele Unite deţin o pătrime din toate voturile în Banca Mondială: 22 de ţări din America Latină au mai puţin de o zecime. Banca Mondială răspunde la ce îi cere Statele Unite aşa cum un fulger răspunde tunetului. Aşa cum Banca explică, cele mai multe împrumuturi sunt pentru construirea de drumuri şi alte linii de comunicaţii, şi pentru dezvoltarea surselor de energie electrică, o condiţie esenţială pentru dezvoltarea întreprinderilor private. De fapt, aceste proiecte de infrastructură facilitează transferul de materii prime către porturi şi către pieţele din lume, şi intensificarea denaţionalizării a industriei din ţările sărace. Banca Mondială crede că în cea mai mare măsură posibilă industria competitivă ar trebui să fie lăsată în seama întreprinderilor private. Asta nu înseamnă că Banca impune interdicţii absolute către întreprinderile deţinute de stat, dar va aproba finanţări pentru ele numai în cazurile în care capitalul privat nu e disponibil, şi după ce s-a asigurat că participarea guvernului nu va afecta negativ expansiunea iniţiativei private şi a întreprinderilor private. Împrumuturile sunt condiţionate de aplicarea formulei de stabilizare a FMI şi de plata promptă a serviciului datoriei externe şi sunt incompatibile cu politicile de control asupra profiturilor întreprinderilor, „atât de restrictive că utilităţile nu pot opera pe o bază solidă, ca să nu mai vorbim de dezvoltarea lor.”

Din 1968, Banca Mondială a canalizat într-o măsură considerabilă împrumuturile sale către promovarea controlului reproducerii, planurilor educaţionale, agro-afacerilor, şi turismului. Ca oricare alt bandit înarmat al marilor finanţatori, Banca este şi un instrument eficient de extragere a beneficiilor pentru anumite cercuri specifice. Preşedinţii ei din 1946 încoace au fost oameni de afaceri proeminenţi din SUA (şi din aparatul militar al SUA). Eugene R. Black, preşedintele din 1949 până în 1962, a devenit ulterior director al mai multor corporaţii private, una dintre care – Electric Bond and Share – este cel mai mare monopolist din lume de energie electrică. Potrivit lui Black, „ajutorul străin stimulează dezvoltarea de noi pieţe în străinătate pentru companiile americane, şi orientează economiile naţionale către un sistem de liberă iniţiativă în care firmele americane pot să prospere.”

Din întâmplare sau din alt motiv, în 1966, Banca Mondială a forţat Guatemala să accepte „o înţelegere între gentlemeni” cu Electric Bond and Share ca o condiţie pentru a implementa proiectul hidroelectric Jurun-Marinala: înţelegerea însemna că Guatemala era obligată să plătească acestei companii o indemnizaţie foarte mare pentru posibile pierderi în locul de construcţie din bazinul râului, pe care compania l-a primit cadou de la guvern cu câţiva ani înainte, şi includea angajamentul statului să nu intervină în politica de fixare a preţurilor la electricitate de către Electric Bond and Share.

Din întâmplare sau din alte motive, Banca Mondială în 1967 a forţat Columbia să plătească o indemnizaţie de 36 de milioane către Electric Bond and Share şi către compania afiliată Compania Colombiana de Electricidad, pentru a maşinăriile ei vechi şi recent naţionalizate. Statul columbian a cumpărat astfel ceea ce era al lui de fapt dar concesia către întreprindere a expirat în 1944. Trei preşedinţi ai Băncii Mondiale sunt vedete în constelaţia de putere a Rockefeller. John J. McCloy, care a fost preşedinte din 1947 până în 1949, s-a mutat pe fotoliul de preşedinte al Chase Manhattan. Succesorul său, Black, a trecut drumul în direcţia opusă, venind din consiliul de directori ai Chase ca preşedinte al Băncii Mondiale. Black a fost urmat în 1963 de un alt om al Rockefeller, George D. Woods.

Din întâmplare sau din alte motive, Banca Mondială participă direct cu o zecime din capital şi împrumuturi substanţiale – la cea mai mare afacere a Rockefeller din Brazilia: cel mai important complex petrochimic din America Latină, Petrocquimica Uniao. Mai mult de jumătate din împrumuturile pe care le primeşte America Latină vin – după ce primesc undă verde de la FMI – din surse private şi oficiale din Statele Unite; băncile internaţionale oferă şi ele un procentaj important. Dar îndeplinirea angajamentelor – esenţa bunei purtări internaţionale – devine în acelaşi timp tot mai dificilă. Regiunea trece prin fenomenul pe care economiştii îl numesc „explozia datoriilor”. Este un cerc vicios care sugrumă ţările. Împrumuturile cresc, investiţiile vin după alte investiţii, astfel încât plăţile cresc pentru amortizare, dobânzi, dividende, şi alte servicii. Pentru a plăti toate aceste datorii, noi injecţii de capital străin sunt necesare, care generează angajamente şi mai dure, şi tot aşa.

Plata datoriei consumă o proporţie din ce în ce mai mare din veniturile obţinute din exporturi, care, în orice caz, din cauza preţurilor prăbuşite, nu pot finanţa importurile necesare, noile împrumuturi pentru a da posibilitatea ţărilor să se alimenteze devin astfel aerul fără de care plămânii lor ar muri. În 1955 o cincime din exporturi era destinată amortizării, dobânzilor, şi profiturilor asupra investiţiilor, proporţia a continuat să crească până a ajuns la 37 la sută din exporturi.

Dacă America Latină continuă să ceară capital străin pentru a umple „prăpastia comercială” şi pentru a finanţa mari părţi din profiturile investiţiilor imperialiştilor, în 1980 nu mai puţin de 80 la sută din moneda străină va rămâne în mâinile creditorilor străini şi totalul datoriei va fi de şase ori mai mare decât valoarea exporturilor. Banca mondială a prevăzut că în 1980 plăţile pentru serviciul datoriei externe va fi anula complet intrările de capital străin în lumea subdezvoltată.

Dar de fapt fluxul de noi împrumuturi către America Latină în 1965 era deja mai puţin decât capitalul care era stors doar din amortizarea şi dobânzile de a îndeplini angajamentele luate anterior.

Pentru un preţul a 22 de bovine, Uruguay ar fi putut cumpăra un tractor de la Ford Major în 1954, astăzi mai mult decât dublu e necesar. Un grup de economişti din Chile care au făcut un studiu pentru sindicate au calculat că, dacă nivelul exporturilor din America Latină ar fi crescut din 1928 la aceeaşi rată cu cel al importurilor, America Laitnă ar fi primit cu 57 de miliarde mai mult pentru vânzările sale în străinătate între 1958 şi 1967, decât a primit de fapt. Fără a merge atât de mult în urmă, şi să luăm preţurile din 1950 ca bază de calcul, Naţiunile Unite estimează că, din cauza deteriorării monedei, America Latină a pierdut mai mult de 18 miliarde de dolari în deceniul 1954-1964. Prăbuşirea a continuat şi după aceea. „Prăpastia comercială” – diferenţa dintre importuri şi veniturile obţinute din exporturi –  va continua să se lărgească, dacă modul în care comerţul extern e structurat în prezent nu e modificat. În fiecare an prăpastia e tot mai mare. Dacă, în viitorul apropiat, regiunea ar încerca să accelereze uşor ritmul de dezvoltare faţă de cel din ultimii 15 ani, care a fost în pas de melc, nevoile de importuri vor excede considerabil creşterea totală previzibilă a veniturilor obţinute în monedă străină din exporturi. Potrivit Instituto LatinoAmericano de Planificacion Economica y Social, prăpastia comercială va ajunge la 4,6 miliarde de dolari în 1975, şi la 8,3 miliarde de dolari în 1980. Această ultimă cifră e nici mai mult nici mai puţin decât valoarea exporturilor prevăzute pentru acel an. Astfel ţările din America Latină vor bate iar cu pălăria în mână, şi mai disperate, la uşile rechinilor internaţionali care acordă împrumuturi.

În ridicarea de bariere de taxe vamale, de taxe şi sanitare, împotriva produselor din America Latină, Europa nu e cu mult în urmă. Piaţa comună europeană se bazează pe taxele de import pentru a apăra preţurile mari interne ale produselor sale agricole, şi în acelaşi timp acordă subvenţii pentru acele produse pentru a le exporta la preţuri competitive: finanţează acste subvenţii din ceea ce obţine din taxele impuse importurilor. Astfel ţările sărace îi plătesc pe competitorii lor bogaţi să facă concurenţă împotriva lor. Preţul unui kg de carne de vacă în Buenos Aires sau în Montevideo este multiplicat de 5 ori când ajunge să atârne de cârligul unui măcelar din Hamburg sau Munich. Aşa cum pe drept s-a plâns un delegat al guvenrului din Chile la o conferinţă internaţională: „Ţările dezvoltate doresc să ne lase să le vindem avioane şi computere, dar nimic din ceea ce existenţa noastră ne permite să producem.”

Investiţiile imperialiste în industria din America Latină nu au modificat în nici un felcondiţiile rezervate ei în comerţul internaţional. Regiunea continuă să moară pe măsură ce îşi dă resursele primare pe produsele specializate ale economiilor metropolitane.

Expansiunea vânzărilor concernelor SUA la sud de Rio Grande este concentrată pe pieţele locale, nu în exporturi. Într-adevăr, proporţia care e exportată are tendinţa să se micşoreze: potrivit OAS, afiliatele SUA au exportat 10 la sută din vânzările lor totale în 1962 şi doar 7,5% trei ani mai târziu.

Un sondaj amănunţit referitor la companiile subsidiare ale SUA din Mexic, realizat de National Chamber Foundation, în 1969, a arătat că jumătate dintre concernele care au răspuns sondajului au primit interdicţia de la sediile lor centrale din SUA de a vinde produsele (produse în America Latină) în străinătate.

Afiliatele nu au fost create pentru a face concurenţă SUA la export. Relaţia dintre exporturile de produse manufacturate şi produsul industrial brut nu a depăşit 2% în1963 în Argentina, Brazilia, Peru, Colombia, şi Ecuador; a fost de 3,7 la sută în Mexicşi de 3,2 la sută în Chile.

Comerţul cu produsele industriale ale Americii Latine a crescut doar în interiorul Americii Latine: în 1955, manufacturile reprezentau 10 la sută din schimbul dintre ţările din această regiune; în 1966 proporţia a crescut la 30 la sută.

John Abbink, şeful unei misiuni de tehnocraţi din SUA în Brazilia, a afirmat profetic aproape în 1950: “Statele Unite trebuie să fie pregătite să ghideze industrializarea inevitabilă a ţărilor subdezvoltate, dacă vrem să evităm şocul unei dezvoltări economice intensive care să nu fie controlată de SUA… Industrializarea, dacă nu e controlată într-un fel, va produce o reducere substanţială a pieţelor de export ale SUA.”

Într-adevăr, nu ar înlocui industrializarea – chiar şi teleghidată din străinătate – produsele naţionale pentru comerţ pe care fiecare ţară le importa anterior de a le produce?

Celso Furtado a observat că în măsura în care America Latină avansează în înlocuirea mai multor produse complexe importate, „dependenţa de materie primă tinde să crească”. Între 1957 şi 1964, vânzările afiliatelor SUA s-au dublat în timp ce importurile lor în afară de echipament s-au triplat. Potrivit lui Celso Furtado, “Această tendinţă ar părea să indice că eficienţa ‘substitutivă‘ este un rol care a intrat în declin al expansiunii industriale controlată de ţările străine.”

Dependenţa nu e ruptă dar trece printr-o schimbare calitativă: Statele Unite astăzi vând în America Latină o mai mare proporţie de produse sofisticate şi de tehnologie mai înaltă.

“Pe termen lung,” spune Departamentul de comerţ al SUA, „pe măsură ce producţia industrială din Mexic creşte, oportunităţile sunt mai mari pentru exporturi adiţionale din SUA de produse industriale brute sau de componente…”

Argentina, Mexic şi Brazilia sunt cumpărători foarte buni de maşinării industriale, de maşinării electrice, de motoare, de echipament, şi de părţi de schimb care sunt făcute în SUA. Afiliatele marilor corporaţii se alimentează pe ele însele de la sediile centrale la preţuri deliberat umflate. Aşa cum Ismael Viñas şi Eugenio Gastiazoroau scris despre concernurile străine auto din Argentina: “Când plătesc aceste importuri la preţuri foarte mari, ele de fapt trimit fonduri în străinătate. Plăţile erau adesea atât de mari că întreprinderile nu doar că ieşeau în pierdere (în ciuda preţurilor pentru care maşinile sunt vândute aici), dar au început să dea faliment, după ce acţiunile deţinute în ţară au început să se deterioreze rapid… Rezultatul a fost că din 22 de întreprinderi „fondate” acum au rămas doar 10, unele fiind în prag de faliment.

Astfel, pentru marea glorie a corporaţiilor, subsidiarele lor extrag mari resurse în dolari din ţările Americii Latine. Planul de operare al industriei transformată în industrie satelit nu diferă mult de sistemul tradiţionalist al exploatării imperialiste a materiilor prime.

Antonio García spune că exporturile „columbiene” de ţiţei brut de fapt au fost transferuri fizice de ţiţei brut din rezervele controlate de SUA către centrele de rafinare, vânzare şi consum din Statele Unite, şi că exporturile de banane „din Honduras” sau „din Guatemala” de fapt au fost transferuri efectuate de companiile SUA de pe anumite plantaţii coloniale către centrele comerciale din SUA şi din alte regiuni.

Dar fabricile „argentiniene”, „braziliene” şi „mexicane” – pentru a le menţiona doar pe cele mai importante – ocupă şi ele un spaţiu economic care nu are nimic de-a face cu poziţia lor geografică.

Împreună cu multe alte conexiuni, ele constituie o reţea internaţională de corporaţii ale căror sedii centrale transferă profituri dintr-o ţară în alta, invocând vânzări peste sau sub preţurile reale, potrivit direcţiei în care vor ca profiturile să curgă.

Mecanismul cu siguranţă nu e deloc nou. Fabricile de ambalat carne ale englezilor întotdeauna mergeau în pierdere în Uruguay pentru a obţine subvenţii de la statulUruguay şi pentru a câştiga profituri piramidale pentru cele 6.000 de magazine unde vindeau carne în Londra, unde fiecare kg de carne din Uruguay se vindea de patru ori mai scump decât era exportat din Uruguay.

Principalul motor al comerţului exterior rămâne în mâinile concernelor din SUA sau din Europa, care orientează politicile comerciale ale altor ţări potrivit criteriilor guvernelor şi directoratelor din afara Americii Latine.

La fel cum afiliaţii din SUA nu exportă cupru în URSS, şi nici nu vând petrol Cubei, nici nu obţin materii prime sau maşinării din cele mai ieftine şi convenabile surse.

Această coordonare eficientă a activităţilor globale, cu totul în afara basmelor privind „jocul liber al forţelor pieţei”, nu e desigur tradusă în preţuri mai mici pentru consumatorii locali, ci în profituri mari pentru acţionarii din străinătate.

Industria auto este un exemplu edificator în acest sens. Ţările din America Latină oferă forţă de muncă extrem de ieftină şi din abundenţă şi o politică oficială care în orice mod favorizează expansiunea cadourilor în schimbul investiţiilor – pământ care le e oferit companiilor, preţuri privilegiate la electricitate, reduceri din partea statului la vânzarea pe credit, bani care pot fi accesibili foarte uşor; şi ca şi cum toate acestea nu ar fi destul, unele ţări au şi scutit companiile de impozite pe venituri sau pe vânzări.

Controlul pieţei este mai degrabă facilitat în avans prin prestigiul magic care e ataşat acestor companii străine, în ochii claselor de mijloc, în urma modelelor şi brandurilor promovate de campaniile publicitare globale. Totuşi, departe de a face maşinile produse în America Latină mai ieftine decât cele produse în fabricile deţinute acasă de aceste companii, toţi aceşti factori le fac dimpotrivă chiar mai scumpe.

E adevărat, pieţele din America Latină sunt mai mici, dar la fel de adevărat e că în aceste ţări apetitul corporaţiilor pentru profituri e mai uriaş decât oriunde în altă parte.

Un Ford Falcon făcut în America Latină costă de trei ori mai mult decât unul făcut în SUA, un Valiant sau Fiat făcut în Argentina costă mai mult decât dublu în SUA sau în Italia, şi acelaşi lucru e valabil şi pentru relaţia dintre un Volkswagen produs în Brazilia şi preţul la care e vândut în Germania.

În August 1976, Orlando Letelier a publicat un articol care descria modul în care teroarea dictaturii Pinochet şi „libertatea economică” a grupurile restrânse şi privilegiate erau cele două părţi ale aceleiaşi monede.

Letelier, care a fost ministru în guvernul lui Salvador Allende, a fost nevoit să fugă în exil în Statele Unite. Acolo a fost sfârtecat de o bombă (declanşată de teroriştii lui Pinochet).

Tocmai trimisese spre publicare articolul care arăta că e absurd să se vorbească de liberă competiţie într-o economie cum era cea a Chile, care era supusă monopolurilor care se jucau cu preţurile cum aveau chef, şi că e ridicol să vorbească cineva de drepturile muncitorilor într-o ţară în care sindicatele adevărate au fost scoase în afara legii şi junta militară fixa salariile prin decret. Letelier a descris distrugerea masivă a ceea ce a fost obţinut de poporul din Chile în timpul guvernului Unităţii Populare. Dictatura a dat înapoi foştilor proprietari jumătate din monopolurile industriale şi oligopolurile pe care Allende le naţionalizase, şi a scos cealaltă jumătate la vânzare, pentru a fi privatizată.

Firestone a cumpărat fabrica naţională de cauciucuri de maşină, Parsons şiWhittemore au cumpărat pe nimic o fabrică mare de hârtie.

Economia din Chile, scria Letelier, e mult mai concentrată şi monopolizată acum decât era chiar şi înainte de venirea lui Allende la putere. Afacerile erau mai libere ca oricând, oamenii se sufocau în închisorile arhipline mai mult decât oricând; în America Latină iniţiativa liberă este incompatibilă cu libertăţile civile.

„Piaţă liberă”? Preţul litrului de lapte nu a fost controlat de Chile din 1975. Rezultatul a fost previzibil. Două firme domină piaţa. Preţul laptelui de consum a explodat imediat cu 40%, în timp ce pentru producători a fost redus brusc cu 22 la sută. Mortalitatea infantilă, substanţial redusă de măsurile aplicate de Unitatea Populară, a crescut dramatic odată cu venirea la putere a lui Pinochet. CândLetelier a fost asasinat, pe o strată din Washington, un sfert din populaţia din Chile nu avea nici un fel de venit, şi supravieţuia de pe urma ajutoarelor sau din cauza propriei lor încăpăţânări şi ingeniozităţi. Abisul care există în America Latină între cei puţini care o duc bine şi sărăcia în care se sufocă cei mulţi este infinit mai mare decât în Europa sau în Statele Unite. De aici, metodele care au fost necesare pentru a menţine această prăpastie au fost mult mai brutale. 

Brazilia are o armată uriaşă şi echipată excelent, dar dedică doar 5% din bugetul naţional pentru educaţie. În Uruguay, jumătate din buget se duce la forţele armate şi poliţie, şi treaba a 20% din populaţie e să-i urmărească, să-i monitorizeze şi să-i pedepsească pe ceilalţi.

Fără îndoială, printre cele mai importante şi tragice evenimente din America Latină din deceniul 1970 a fost insurecţia militară care a dărâmat guvernul democratic al lui Salvador Allende pe 11 septembrie 1973 şi a aruncat Chile într-o baie de sânge. Cu puţin înainte, în iunie, o lovitură de stat în Uruguay a dizolvat parlamentul, a scos sindicatele în afara legii, şi a interzis orice activitate politică. În martie 1976, generalii din Argentina s-au întors la putere: guvernul văduvii lui Juan Domingo Perón a devenit un putregai şi s-a prăbuşit, fără regrete şi fără să fie slăvit.

Aceste regimuri din emisfera sudică sunt azi o rană purulentă de unde vin ştiri groaznice. Torturi, răpiri, crime, şi fuga în exil au devenit fapte de zi cu zi. Aceste dictaturi sunt tumori care trebuie extirpate din organismele sănătoase – sau sunt ele doar pungi pe puroi care trădează infecţia întregului sistem?

Întotdeauna există, cred eu, o relaţie strânsă între intensitatea unei ameninţări şi brutalitatea răspunsului. Mă îndoiesc că evenimentele actuale din Brazilia şi Bolivia pot fi înţelese fără a ţine cont de experienţa regimurilo rlui João Goulart şi a luiJuan José Torres. Înainte să se prăbuşească, aceste guverne au pus în aplicare o serie de reforme sociale şi au promovat o politică economică naţionalistă, iar acest proces a fost întrerupt brusc în 1964 în Brazilia şi în 1971 în Bolivia.

În acelaşi mod, putem spune că Chile, Argentina, şi Uruguay ispăşesc din cauza „păcatului” de a fi sperat.

Ciclul de mari schimbări care au avut loc sub Allende, speranţele de dreptate care au mobilizat masele de muncitori ale Argentinei şi au dus la putere pentru o perioadă scurtă guvernul lui Héctor Cámpora în 1973, şi au accelerat politizarea tineretului din Uruguay, toate au fost schimbări care nu au putut fi tolerate de un sistem care era impotent şi în criză permanentă.

Puternicul oxigen al libertăţii a fost exploziv pentru aceste structuri de putere din culise şi garda pretoriană a fost convocată imediat pentru a salva legea şi ordinea.

Planul de curăţenie este un plan de exterminare.

Arhivele congresului din SUA sunt pline de dovezi irefutabile privind intervenţiile SUA în America Latină.

Conştiinţe măcinate de vină se exorcizează pe sine în mărturisiri imperiale. Recent, recunoaşterile oficiale ale responsabilităţii SUA pentru diverse dezastre s-au multiplicat.

Confesiuni depline publice au dovedit printre alte lucruri că guvernul SUA în mod direct a participat în politica impusă în Chile de corupere prin mită, de spionaj şi de şantaj.

Strategia pentru crimă a fost planificată la Washington. Kissinger şi serviciile de informaţii au pregătit atent prăbuşirea lui Allende încă din 1970. Milioane de dolari au fost distribuite printre duşmanii guvernului legal al Unităţii Populare.

Aşa, de exemplu, a fost cum proprietarii de camioane în 1973 au putut continua lunga lor grevă care a paralizat aproape toată economia din Chile.

Siguranţa că se vor bucura de impunitate face ca limbile să se dezlege. Când a avut loc lovitura de stat împotriva lui Goulart, Statele Unite aveau în Brazilia cea mai mare ambasadă de pe tot globul. Lincoln Gordon, ambasadorul, a recunoscut în faţa unor jurnalişti, 13 ani mai târziu, că guvernul său finanţa de multă vreme forţele care se opuneau reformelor sociale.

“Ce naiba,” a spus Gordon, “acesta era obiceiul în acele zile… CIA era cea caredistribuia banii pentru (şpaga) politică”.

În acelaşi interviu, Gordon a explicat că atunci când a avut loc lovitura de stat,Pentagonul a trimis un uriaş portavion de război şi patru nave de război care au fost staţionate de-a lungul coastelor braziliene „în caz că forţele anti-Goulart aveau nevoie de ajutor”. Acel ajutor, a spus el, „nu ar fi fost doar moral. Îi susţineam logistic, cu arme, cu muniţie, cu petrol şi cu provizii.”

Din moment ce preşedintele Jimmy Carter a anunţat o politică privind drepturile omului, a devenit un obicei pentru regimurile din America Latină impuse în urma intervenţiilor SUA să formuleze declaraţii pline de indignare împotriva ingerinţelor SUA în treburile lor interne.

Congresul din SUA a hotărât în 1976 şi în 1977 să suspende ajutorul economic şi militar pentru diferite ţări, dar cea mai mare parte a acestui tip de ajutor nu trece prin filtrele congresului.

Aşa că în ciuda declaraţiilor, rezoluţiilor şi protestelor, dictatura generalului Pinochet a obţinut 290 de millioane ajutor direct din partea SUA în 1976 fără nici o autorizaţie din partea congresului. Când dictatura generalului Videla din Argentina a împlinit un an, a primit 500 de milioane de la băncile private din SUA şi 415 milioane de la două instituţii (Banca Mondială şi Banca pentru Dezvoltare Internaţională) în care Statele Unite au o influenţă decisivă.

Drepturile speciale ale Argentinei pentru a obţine împrumuturi din partea FMI, 64 de millioane în 1975, au crescut la 700 de milioane doi ani mai târziu.

Preocuparea preşedintelui Carter faţă de măcelurile care aveau loc în unele ţări din America Latină pare sănătoasă, dar dictatorii prezenţi nu sunt autodidacţi: ei au învăţat tehnicile de represiune şi de guvernare prin forţă în academiile conduse de Pentagon în Statele Unite şi în regiunea Canalului Panama. Aceste cursuri se învaţăîncă azi şi nici o schimbare nu s-a făcut în conţinutul lor. Armatele din America Latină provoacă care acum provoacă un scandal în Statele Unite au avut elevi buni. Acum câţiva ani, când era ministrul apărării, Robert McNamara, care acum e preşedintele Băncii Mondiale, a afirmat pe şleau:

“Ei sunt noii lideri. Nu trebuie să ezităm să înţelegem ce important e să avem, în poziţii de conducere, bărbaţi care anterior au devenit familiarizaţi cu modul în care noi, americanii, gândim şi facem lucruri. A-i face pe aceşti bărbaţi prietenii noştri e nepreţuit.”

Nu poţi să nu te întrebi dacă cei care ne paralizează ar fi în stare să ne ofere chiar şi un scaun cu rotile?

Episcopii Franţei vorbesc despre un alt fel de responsabilitate, mai profundă şi mai puţin vizibilă: „Noi, care aparţinem naţiunilor care au adus lumii cel mai mare progres, formăm o parte a celor care beneficiază de exploatarea ţărilor aflate în curs de dezvoltare.

Noi nu vedem suferinţele pe care această realitate le cauzează trupului şi spiritului acestor popoare. Noi suntem cei care impunem diviziunea lumii prezente în care dominaţia săracilor de către cei bogaţi, sau a celor slabi de către cei puternici, estevizibilă.

Ştim noi că irosirea de resurse şi de materii prime nu ar fi posibilă fără controlul schimbului internaţional de către ţările occidentale?

Nu vedem noi cine profită de pe urma traficului de arme, iar ţara noastră a oferit nişte exemple foarte triste în acest sens?

Poate ar fi posibil să pricepem că militarizarea regimurilor din ţările sărace este una dintre multele consecinţe ale dominaţiei economice şi culturale de către ţările industrializate, în care viaţa este condusă de lăcomia pentru profituri şi de puterea banilor?

Dictatorii, cei care torturează, inchizitorii: teroarea îşi are oficialii ei, la fel cum şi băncile sau oficiile poştale au funcţionarii lor, şi acestea recurg la teroare pentru că au nevoie de teroare.”

Nu e vorba de un complot al unor sadici. Generalul Pinochet ar putea să pară un personaj din „arta neagră” a lui Goya, un specimen pentru psihiatrie, sau moşternitorul unei tradiţii din republicile bananiere.

Dar rădăcinile clinice sau folclorice ale acestui dictator sau ale altuia au cauze clare. Cine ar îndrăzni să susţină azi că Primul Război Mondial a izbucnit din cauza unor complexe ale Keizerului Wilhelm, care avea un braţ mai scurt decât celălalt? Aşa cum a scris Bertolt Brecht la sfârşitul anului 1940 în jurnalul său de lucru: „În ţările democratice, caracterul violent inerent în economie nu se arată pe sine în mod făţiş; în ţările autoritare acelaşi lucru e valabil pentru caracterul economic al violenţei.”

Pe tărâmurile din sudul Americii Latine, centurionii au preluat puterea pentru că acesta era rolul pe care sistemul l-a desemnat pentru ei: terorismul statului este pus în acţiune când clasele dominante nu îşi mai pot susţine afacerile în alte modalităţi.

Tortura nu ar exista în ţările noastre, dacă nu ar fi eficientă, democraţia formală ar continua dacă ar putea garanta că nu va scăpa din mâini braţele care ţin puterea strâns.

În timpuri dificile, democraţia devine o crimă împotriva securităţii naţionale – adică, împotriva securităţii privilegiilor interne şi a investiţiilor străine.

Instrumentele pentru torturarea trupurilor fac parte dintr-o maşinărie internaţională. Întreaga societate este militarizată, starea de excepţie (starea de urgenţă) este făcută să fie permanentă, şi aparatul represiv este înzestrat cu hegemonie din simpla întoarcerea unei şurubelniţe în centrele sistemului imperial.

Când criza a început să-şi arunce umbra, prădarea ţărilor sărace a trebuit să fie intensificată pentru a garanta locurile de muncă, librăriile publice, şi ratele mari de dezvoltare din ţările bogate.

Dialectica sinistră a relaţiei victimă-călău: o structură de umilinţe succesive care începe pe pieţele internaţionale şi în centrele financiare şi sfârşeşte în casa fiecărui om.

Haiti e cea mai săracă ţară din emisfera vestică. Are mai mulţi oameni care spală picioare decât pantofi care strălucesc: băieţii mici care, pentru un bănuţ, vor spăla picioarele clienţilor care nu îşi permit pantofi.

În medie, haitienii, mor după 30 de ani. 9 din 10 nu ştiu să citească şi să scrie. Pentru consumul intern, cultivă păşunile din munţi. Pentru export, cultivă văile fertile: cele mai bune pământuri sunt date cafelei, zahărului, cacao şi altor produse de care piaţa din SUA are nevoie.

Nimeni nu joacă baseball în Haiti, dar Haiti e cel mai mare producător din lume de echipament pentru baseball.

Nu există o lipsă de ateliere-lagăre de muncă forţată unde cei mici asamblează caschete, şi părţi electronice pentru un dolar pe zi.

Acestea sunt destinate, desigur, exportului, şi desigur şi profiturile sunt exportate, după ce adminitratorii de teroare îşi extrag partea. (nt: azi în Haiti, există un ONG imperialist la fiecare 6 locuitori, şi 300.000 de copii obligaţi să muncească în sclavie.)

Cea mai mică respiraţie de protest în Haiti înseamnă închisoare sau moarte. Incredibil cum pare, salariile muncitorilor din Haiti au pierdut 25 la sută din valoarea lor mizerabilă între 1971 şi 1975.

Important, în exact acea perioadă, o viitură de capital din Statele Unite s-a dezlănţuit asupra ţării.

Îmi amintesc un editorial dintr-un cotidian din Buenos Aires de acum câţiva ani. Un ziar vechi, conservator, care tuna şi fulgera cu furie pentru că unele documente internaţionale au descris Argentina ca fiind o ţară subdezvoltată.

Cum ar putea o ţară culturală, europeană, prosperă, cu o societate de albi să fie măsurată de nişte aruncători de beţe ca şi cum ar fi la fel de săracă aşa cum e Haiti, ţara unde locuiesc oameni cu pielea neagră, de exemplu?

Desigur, diferenţele sunt enorme, deşi ele nu prea au legătură cu categoriile analitice ale arogantei oligarhii din Buenos Aires.

Dar cu toate diversităţile şi contradicţiile, Argentina nu e în afara cercului vicios care sugrumă economia întregii Americi Latine.

Niciun exorcism intelectual nu o poate îndepăra de realitatea pe care, într-o măsură mai mare sau mai mică, o împărtăşeşte cu alte ţări din regiune.

Masacrele comise de generalul Videla nu sunt, la urma urmei, mai civilizate decât cele comise de „Papa Doc” Duvalier sau de succesorul său la tron, deşi în Argentinanivelul tehnologic al represiunii este mult mai mare.

Esenţial, ambele dictaturi acţionează în serviciul aceluiaşi scop: să asigure muncitori ieftini pentru o piaţă internaţională care cere produse ieftine.

Imediat ce s-a instalat la putere, dictatura lui Videla s-a grăbit să interzică grevele, şi şi-a asumat libertatea de a decreta care sunt preţurile în timp ce a aruncat salarille în spatele zăbrelelor.

La cinci luni după lovitura de stat, o nouă lege privind investiţiile străine a pus întreprinderile străine şi pe cele naţionale pe picior de egalitate. Astfel libera competiţie a pus capăt handicapului nedrept suferit de anumite corporaţii multinaţionale vis-à-vis de concernurile locale – de exemplu, săraca şi neprotejataGeneral Motors, ale cărei vânzări mondiale sunt la fel de mari ca tot produsul intern brut al Argentinei.

La un an de dictatură, valoarea reală a salariilor se prăbuşise deja cu 40%.

Acest succes a fost reuşit prin teroare.

„50.000 au dispărut, 10.000 au fost aruncaţi în închisori, 4.000 au fost ucişi, zeci de mii au fugit în exil – asta e balanţa terorii,” aşa cum spunea Rodolfo Walsh într-o scrisoare deschisă. Walsh a trimis această scrisoare, adresată celor trei şefi ai juntei de la guvernare, pe 29 martie 1977. În aceeaşi zi a fost răpit şi a dispărut.

Surse care nu pot fi contestate confirmă că doar o mică parte a noilor investiţii directe în America Latină vine de fapt din Statele Unite. Potrivit Departamentului de comerţ al SUA doar 12 la sută din fonduri provin de la sediile centrale ale corporaţiilor din SUA, 22 la sută vin de fapt din profiturile făcute de acestea în America Latină iar restul de 66 la sută din creditarea din America Latină, şi mai ales din surse de creditare internaţionale (nt: asta înseamnă datorii pentru statele din America Latină în numele corporaţiilor americane).

Proporţia e similară cu cea a investiţiilor făcute de europeni sau de japonezi. Şi trebuie ţinut minte că 12 la sută din investiţiile care vin de la sediile din SUA ale companiilor din America latină adesea nu sunt decât bani rezultaţi din transferul maşinăriilor deja folosite sau pur şi simplu reflectă o estimare arbitrară a valorii atribuite de aceste întreprinderi „know-how”-ului lor (tehnologie), asupra patentelor şi numelor de branduri.

Astfel, corporaţiile multinaţionale nu doar uzurpă creditele interne ale ţărilor unde operează, dar în schimbul unei contribuţii distincte de capital, de altfel dubioasă,mai şi multiplică datoriile externe ale acelor ţări.

Datoria externă a Americii Latine în 1975 era de trei ori mai mare decât era în 1969.

În 1975 aproximativ juătate din veniturile Braziliei, Mexicului, Chile, şi Uruguay din exporturi au mers către amortizarea investiţiilor străine şi către plata dobânzilor la datorii şi pentru plata profiturilor concernurilor străine care operează în acele ţări.

Plata serviciului datoriei şi comisioanelor pentru profit în acel an au înghiţit 55 la sută din exporturile Panama şi 60 la sută din cele ale Peru. În 1969 fiecare om din Bolivia avea de plătit o datorie externă de 137 de dolari către străini, în 1977aceasta ajunsese la 483 de dolari.

Locuitorii din Bolivia nu au fost consultaţi, şi nici nu au văzut vreun cent din acele împrumuturi care s-au trezit cu ştreangul de gât.

Citibank nu apare pe nici o listă ca şi candidat în alegeri, în câteva ţări din America Latină care încă mai organizează alegeri, la fel cum nici generalii care au condus dictaturile în numele FMI nu au fost votaţi.

Dar a cui e braţul care execută, a cui e mintea care le dă ordine? A celui care împrumută, a celui care comandă. Pentru a plăti, şi mai mult trebuie exportat; şi şi mai mult trebuie exportat pentru a finanţa importurile şi pentru a confrunta hemoragia de profituri şi de “redevenţe” pe care concernurile străine le extrag pentru a le trimite în conturile lor sediile centrale din SUA. Creşterea exporturilor, acăror putere de cumpărare se micşorează, implică salarii de foamete. Sărăcia masivă, cheia succesului pentru o economie sugrumată să exporte, previne o creştere a pieţei pentru consumatorii interni, aşa cum ar fi necesară pentru o dezvoltare economică lină. Ţările noastre devin ecouri şi îşi pierd propria voce. Depind de alţii, există doar în măsura în care pot îndeplini nevoile altora.

Şi în schimb remodelarea economiei pentru a funcţiona să poată exporta ne aduce înapoi la frânghia călăului: deschide poarta pentru prăduirea comisă de monopolurile străine şi ne forţează să căutăm noi împrumuturi şi mai mari de la bancherii internaţionali. Cercul vicios se închide perfect: datoria externă şi investiţiile străine ne obligă să multiplicăm exporturile pe care ele însele le devorează. Sarcina nu poate fi îndeplinită cu mănuşi nobile. Pentru a îndeplini rolul lor de ostatici ai prosperităţii străine, muncitorii din America Latină trebuie să fie ţinuţi prizonieri, fie înăuntrul gratiilor din închisori, fie în afara lor.

Exploatarea sălbatică a muncitorilor nu este incompatibilă cu tehnologia intensivă. Nu a fost niciodată, în ţările noastre: gândiţi-vă la legiunile de muncitori din Bolivia care şi-au scuipat plămânii în minene Oruro pe vremea lui Simón Patiño într-un sistem de sclavie salarială, care totuşi folosea maşinării moderne.

“Baronul cositorului” ştia cum să combine cele mai înalte niveluri de tehnologie din vremea sa cu cele mai mici niveluri de salarii. Mai mult, în zilele noastre, importul celor mai avansate tehnologii „economice” coincide cu exproprierea industriilor locale capitalizate de către atotputernicele multinaţionale. Mişcarea de centralizare a capitalului este realizată prin „biciuirea nemiloasă a nivelurilor antreprenoriale „depăşite” pe care, deloc întâmplător, sunt exact cele ale proprietăţii naţionale”.

Denaţionalizarea accentuată a industriei din America Latină poartă cu ea o dependenţă tehnologică din ce în ce mai mare.

Tehnologia, cheia decisivă la putere, este monopolizată în lumea capitalistă de către centrele metropolitane. La noi ajunge la mâna a doua, dar acele centre ne pun să plătim pentru tehnologia la mâna a doua ca şi cum ar fi originală. În 1970 Mexica plătit de două ori faţă de ce-a plătit în 1968 pentru a importa tehnologie străină. Între 1965 şi 1969 Brazilia şi-a dublat plăţile, şi la fel a făcut şi Argentina în aceeaşi perioadă de timp. Transferurile de tehnologie umflă datoriile externe astronomice şi au efecte devastatoare asupra pieţei muncii. Într-un sistem organizat pentru a canaliza profiturile spre străinătate, forţa de muncă a întreprinderii „tradiţionale” are oportunităţi din ce în ce mai reduse pentru a se angaja. În schimbul unei injecţii dubioase pentru restul economiei, insulele industriei moderne sacrifică muncitorii pe măsură ce reduc timpul de muncă necesar pentru producţie. Existenţa unei armate mari şi din ce în ce mai numeroase de şomeri în schimb facilitează distrugerea valorii reale a salariilor. Chiar şi documentele Comisiei economice pentru America latină a ONU (ECLA) vorbesc acum despre o nouă diviziune internaţională a muncii. Tehnicienii se hazardează să spere că, în câţiva ani, America Latină va exporta poate la fel de multe produse manufacturate precum vinde acum materie primă şi hrană. Diferenţele salariale între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, inclusiv cele din America Latină, ar putea duce la apariţia unei noi diviziuni a activităţilor între ţări, trecând de la prima la ultima pentru motive competitive acele industrii în care costurile cu forţa de muncă sunt foarte importante. Costurile cu forţa de muncă pentru industria manufacturieră, de exemplu, sunt în general mult mai mici în Mexic sau Brazilia decât cele din Statele Unite.

Motoare cu injecţie de progres sau o aventură neocolonială? Maşinăriile electrice şi non-electrice sunt deja unul dintre exporturile principale ale Mexicului. Şi în Brazilia, vânzarea peste hotare a maşinilor şi a armamentului e în creştere. Unele ţări din America Latină trec acum printr-o nouă fază de industrializare, în mare măsură indusă şi orientată de nevoile externe şi de stăpânii străini ai mijloacelor de producţie. Nu ar fi acesta un nou capitol care să se adauge lungii istorii a „dezvoltării pentru nevoile pieţelor externe”? Pe pieţele din lume creşterea constantă a preţurilor nu corespunde generic cu „produsele manufacturate” ci cu mărfurile mult mai sofisticate şi de natură tehnologică care vin exclusiv din economiile mai dezvoltate. Orice ar vinde America Latină – materii prime sau materiale – produsul ei principal de export este în mod real forţa de muncă ieftină. Nu a fost experienţa noastră de-a lungul istoriei una de mutilare şi dezintegrare mascată ca dezvoltare? Secole în urmă Cucerirea a curăţat pământurile pentru a planta recolte pentru export şi a anihilat populaţiile de indigeni pe care le-a exploatat în mine pentru a satisface cererea din străinătate de argint şi aur.

Dieta populaţiei din era dinaintea lui Cristopher Columb care putea supravieţui exterminărilor s-a deteriorat pe măsură ce străinii au cucerit tot mai mult teritoriu.

În zilele noastre, populaţia din Peru produce produse din peşte foarte bogate în proteine, pentru vacile din Statele Unite şi Europa, dar proteinele sunt în mod straniu absente din dieta celor mai mulţi oameni care trăiesc în Peru. Fabrica afiliatăVolkswagen din Elveţia plantează un copac pentru fiecare maşină pe care o vinde – ce gest ecologic plin de graţie – în timp ce afiliata Volkswagen din Brazilia taie mii de hectare de păduri pentru a le dedica producerii intensive de carne pentru export. Poporul din Brazilia, care rareori îşi permite să mănânce carne, vine mai multă şi mai multă carne în străinătate. Recent, Darcy Ribeiro mi-a spus că „nu e mare diferenţă între „o republică Volkswagen” şi „o republică bananieră”. Din fiecare dolar produs din exportul de banane, doar 11 cenţi rămân în ţara care produce banane”, şi din aceşti 11 cenţi doar o mică parte merge către muncitorii de pe plantaţii. Se schimbă proporţiile când o ţară din America Latină exportă automobile?

Azi, corăbiile cu sclavi nu mai străbat oceanul. Astăzi stăpânii de sclavii operează din ministerele muncii: salarii africane, preţuri europene.

Ce altceva sunt loviturile de stat din America Latină dacă nu episoade succesive în războiul de prădare a continentului? Dictatorii nici nu pun bine mâna pe sceptru că şi invită concernele străine să exploateze forţa de muncă ieftină locală şi din abundenţă, creditele nelimitate, scutirile de taxe, şi resursele naturale care îi aşteaptă pe o tavă de argint. Lucrătorii din guvernul din Chile, în urma planului stării de urgenţă, primesc un salariu echivalent cu 30 de dolari pe lună. Un kg de pâine costă jumătate de dolar, deci primesc 2 kg de pâine pe zi. Salariul minim lunar în Uruguay şi Argentina este în prezent echivalentul a şase kg de cafea. În Brazilia este de 60 de dolari pe lună, dar muncitorii migranţi de la sate, primesc de la 50 de cenţi la un dolar pe zi pentru munca pe plantaţiile de cafea, soia, şi alte cuturi care merg la export. Nutreţul consumat de vacile din Mexic conţine mai multă proteină decât dieta campesinos (ţăranilor) care au grijă de aceste vaci. Carnea acestor animale este destinată pentru stomacul privilegiat al celor bogaţi din ţară şi mai presus pentru exportul pe pieţele internaţionale. Agricultura pentru export înfloreşte în Mexic sub scutul politicii generoase de credite şi facilităţi oficiale, în timp ce cantitatea de proteine care e permisă unui locuitor s-a prăbuşit între 1970 şi 1976,şi în zonele rurale numai 1 din 5 copii mexicani are greutatea normală şi înălţimea normală pentru vârsta sa. În Guatemala cultivarea orezului, porumbului, şi fasolei pentru consumul intern sunt lăsate la mila domnului, dar cafeaua, bumbacul şi alte produse de export absorb 87 la sută din credite.

Doar una din 10 familii din Guatemala, care munceşte la cultivarea şi recoltarea cafelei, principalul produs de export al ţării, abia dacă are o dietă normală. În Brazilia doar 5 la sută din creditele pentru agricultură merg pentru orez, fasole care constituie dieta de bază a brazilienilor, restul merge în produsele pentru export. Recentul colaps al preţurilor de pe piaţa zahărului nu a declanşat, aşa cum se întâmpla pe vremuri, o foamete printre ţăranii din Cuba.

În Cuba nu mai există malnutriţie. Pe de altă parte, creşterea aproape simultană a preţurilor la cafea pe pieţele internaţionale nu a făcut nimic pentru a alina sărăcia cronică a muncitorilor pe plantaţiile de cafea din Brazilia. Creşterea preţurilor la cafea din 1976– o euforie provocată de îngheţurile care au devastat culturile din Brazilia – „nu a fost direct reflectată în salarii”, a recunoscut un înalt oficial al Institutului de cafea din Brazilia.

De fapt, culturile pentru export nu sunt în sine incompatibile cu bunăstarea populaţiei, şi nici nu contrazic în sine dezvoltarea economică „spre interior”.

Vânzările de zahăr din străinătate de fapt au oferit Cubei un mijloc de a crea o nouă lume în care toţi să aibă acces la roadele dezvoltării, şi solidaritatea este axa relaţiilor umane. Deci noi ştim cine trebuie condamnat pentru a plăti pentru criza ajustării de sistem. Preţurile celor mai multe produse vândute de America Latină se prăbuşesc implacabil în relaţie cu preţurile a ceea ce ea cumpără din ţările care au monopolizat tehnologia, comerţul, investiţiile şi creditele.

Pentru a compensa diferenţa şi pentru a-şi îndeplini obligaţiile către capitalul extern, America Latină trebuie să acopere în cantitate ceea ce pierde prin preţuri.

În acest cadru, dictaturile din sud au tăiat salariile muncitorilor la jumătate şi au transformat fiecare centru productiv într-un lagăr de muncă forţată.

Muncitorii sunt obligaţi şi să compenseze prăbuşirea valorii puterii lor de muncă, care este produsul pe care ei îl vând pe piaţă. Ei trebuie să compenseze cu cantitatea de muncă – ore din viaţa lor –- ceea ce pierd din puterea de cumpărare a salariilor lor.

Legile pieţei internaţionale sunt astfel reproduse în micro-lumea din viaţa fiecărui muncitor din America Latină. Pentru muncitorii care au „norocul” să conteze pe o slujbă regulată, ziua de lucru de 8 ore există numai pe hârtia moartă a legii scrise. Adesea ei de fapt muncesc 10, 12 chiar 14 ore, şi nu mai au nici măcar duminicile libere.

Simultan, accidentele la locurile de muncă au înmulţit numărul trupurilor umane oferite ca sacrificii pe altarul productivităţii. Trei exemple vin din Uruguay la sfârşitul lui 1977:

– Carierele pentru producţia de piatră şi balast pentru căile ferate şi-au dublat productivitatea. În primăvară, 15 muncitori au murit într-o explozie cauzată de acumularea de gaze într-una dintre aceste mine.

– Cozile şomerilor de la porţile fabricilor de artificii; copii care muncesc în liniile de producţie au dărâmat toate recordurile. Pe 20 decembrie, o explozie: 5 muncitori morţi, zeci mutilaţi şi răniţi.

– La 7 dimineaţa, pe 28 decembrie, muncitorii au refuzat să intre într-o fabrică de conserve de peşte pentru că au simţit miros de gaz venind dinăuntru. Sunt ameninţaţi: dacă nu intră în fabrică, vor fi daţi afară. Muncitorii continuă să se opună. Ameninţările devin şi mai dure: va fi adusă armata pentru a-i obliga să intre în fabrică. Firma deja a convocat armata în alte ocazii. Muncitorii cedează şi intră în fabrică. 4 morţi, zeci spitalizaţi. O scurgere de gaz de amoniac.

Maria Carolina de Jesus a fost adusă pe lume printre gunoaie şi vulturi. A crescut, a suferit, a muncit din greu; a iubit bărbaţi şi a avut copii. A ţinut un jurnal unde a notat cu scrisul ei neîndemânatic lista treburilor pe care le făcea zilnic şi a zilelor ei.

Un jurnalist care din întâmplare a aflat de jurnalele ei şi le-a citit și atunci Maria Carolina de Jesus a devenit o scriitoare faimoasă. Jurnalul ei Quarto de Despejo, (publicat în engleză ca Copilul Întunericului, New York: Dutton, 1962). Jurnalul a 5 ani de viaţă sordidă într-o comunitate de muncitori săraci de la periferia São Paulo,a fost citit în 40 de ţări şi trauds în 13 limbi. O cenuşăreasă a Braziliei, transformată într-un produs global de consum, Maria Carolina de Jesus a plecat din comunitatea de săraci pentru a face un turneu prin lume, a fost intervievată, fotografiată şi ridicată în slăvi de critici, a fost primită de aristocraţi şi de preşedinţi. Anii au trecut. La începutul lui 1977, într-o dimineaţă de duminică, Maria Carolina de Jesus a murit, printre gunoaie şi vulturi.

Nimeni nu şi-a mai amintit de femeia care a scris că „Foamea e dinamita trupului uman”.

Şi ea a trăit din resturile pe care efemer a putut să le adune de pe jos. I s-a permis chiar să stea la masă. După desert, magia s-a rupt. Şi deşi visul ei a dăinuit, Brazilia a continuat să fie o ţară în care 100 de muncitori sunt răniţi în fiecare zi în accidente de muncă şi în care 4 din 10 copii sunt obligaţi de la naştere să devină cerşetori, hoţi sau magicieni.

Statisticilor li se pune un zâmbet, dar oamenii sunt distruşi.

Într-un sistem organizat cu susul în jos, în care economia creşte, creşte şi nedreptatea socială.

În cea mai de succes fază a „miracolului” brazilian, mortalitatea infantilă a crescut în comunităţile de muncitori săraci din unul dintre cele mai bogate oraşe.

Explozia bruscă producţiei de petrolul în Ecuador a adus televizoare color în loc de școli și spitale.

Orașele se umflă până la punctul exploziei. În 1950, America Latină avea șase orașe cu o populație mai mare de 1 milion. În 1981 va avea 25. La periferia marilor centre urbane, hoarde de muncitori expulzați din sate împărtășesc soarta pe care sistemul le-a rezervat-o celor care sunt ”în surplus”, la fel ca tinerii din orașe. În stilul aventurier al Americii Latine şmecherii perfecționează modalitățile de a supraviețui. ”Sistemul productiv a demonstrat o insuficienţă cronică de a genera locuri de muncă productive, care să absoarbă forța de muncă în creștere, mai ales marile contingente de muncă de la orașe.”

Un studiu al Organizației internaționale a muncii a arătat că America Latină are mai mult de 110 milioane de oameni care trăiesc în sărăcie extremă. 70 milioane dintre ei pot fi considerați ”săraci lipiţi pământului”. Ce procent din populație mănâncă mai puțin decât are nevoie? În limbajul tehnocraților, cei care primesc ”venituri sub costul minimal al unei diete echilibrate” reprezintă 42% din populația din Brazilia, 43 la sută din populația din Columbia, 49 la sută din populația din Honduras, 31 la sută din populația din Mexic, 45 la sută în Peru, 29 la sută în Chile, 35 la sută în Ecuador. Cum să oprești explozia de rebeliune a acestor majorități imense condamnate? Cum să eviți aceste explozii? Cum să faci ca aceste majorități să nu devină și mai mari, dacă sistemul nu funcționează pentru ele?

Lăsând caritatea la o parte, rămâne poliția. În țările noastre industria terorii plătește foarte mult, la fel ca alte industrii, pentru ”tehnologie”. Tehnologia de represiune a Statelor Unite, testată în cele patru colțuri ale lumii, este cumpărată și pusă în aplicare. Dar ar fi nedrept să nu credităm clasele conducătoare din America Latină cu o anumită capacitate creativă în acest sens. Dezvoltarea economică independentă a fost dincolo de capacitatea burgheziei noastre, și încercările ei de a crea o industrie națională a avut un zbor scurt și neputincios, la fel ca cel al unei găini.

De-a lungul procesului istoric, stăpânii puterii au demonstrat la fel lipsa lor de imaginație politică și sterilitatea culturală. Pe de altă parte, au știut cum să accelereze o gigantică mașinărie a fricii și să contribuie la tehnicile de exterminare a oamenilor și a ideilor. În acest sens, recenta experiență a țărilor Rio de Plata este relevantă. ”Sarcina dezinfecției ne va lua mult timp”, au spus ofiţerii din junta militară din Argentina când au intrat pe scenă. Forțele armate au fost convocate succesiv de clasele conducătoare din Uruguay și Argentina pentru a zdrobi forțele schimbării, pentru a le smulge de la rădăcină, pentru a perpetua ordinea privilegiilor interne, şi pentru a genera condiţii economice şi politice care să seducă capitalul străin: pământ pârjolit, linişte şi ordine, muncitori ieftini şi blajini, domesticiţi.

Nu există ordine mai mare ca într-un cimitir. Populaţia imediat a devenit un duşman din interior. Orice semn de viaţă, de protest, sau chiar de îndoială este o provocare periculoasă din punctul de vedere al doctrinei militare şi al securităţii naţionale. Aşa că mecanismele complicate de prevenire şi pedepsire au fost puse în aplicare. O profundă raţionalitate pândeşte să atace din spatele aparenţelor. Pentru a opera eficient, represiunea trebuie să fie arbitrară. Omului îi e permis doar să respire: orice altă activitate umană poate fi considerată o crimă. În Uruguay tortura este aplicată ca sistem de rutină în interogatorii: oricine poate fi victimă, nu doar cei suspectaţi sau cei vinovaţi de acte de opoziţie. În acest fel panica şi frica de tortură se răspândesc în toată populaţia, ca un gaz paralizant care invadează fiecare casă şi se împlântă în sufletul fiecărui locuitor. În Chile, vânătoarea după prada umană a lăsat în urmă 30.000 de morţi, dar în Argentina ei nu împuşcă: răpesc. Victimele „dispar”. Armatele invizibile ale nopţii îndeplinesc sarcinile. Nu există cadavre, şi nimeni nu e responsabil de crime. În acest fel, baia de sânge are mai multă impunitate de a nu fi considerată „oficială”, şi astfel anxietatea colectivă este răspândită peste tot cu o intensitate şi mai mare. Nimeni nu ţine numărul morţilor, nimeni nu oferă explicaţii. Fiecare crimă duce la apariţia unei incertitudini teribile printre persoanel apropiate de victimă şi este şi un semnal de avertizare pentru toţi ceilalţi.

Terorismul de stat are scopul de a paraliza populaţia cu frică. Pentru a obţine o slujbă şi pentru a o păstra, în Uruguay, eşti obligat să fii în graţiile militarilor. Într-o ţară în care este extrem de greu să găseşti de muncă în afara unităţilor militare şi a secţiilor de poliţie, asta nu serveşte doar la a alunga în exil o bună parte din cei 300.000 de cetăţeni care sunt trecuţi pe listele negre ca fiind de stânga. Este folositoare şi ca ameninţare care pluteşte asupra capetelor celor care doresc să rămână. Ziarele din Montevideo adesea publică imagini din penitenciarele publice cu declaraţii ale deţinuţilor care se bat cu pumnii în piept şi spun pentru orice eventualitate: „Nu am fost niciodată… Nu sunt… Nu voi fi niciodată…”

În Argentina nu mai e nevoie să fie interzisă nici o carte prin decret. Noul cod penal pedepseşte, ca întotdeauna, scriitorul şi editura unei cărţi dacă aceasta e considerată subversivă. Dar penalizează şi tipografia (ca nimeni să nu mai aibă îndrăzneala să publice vreun text care poate stârni doar îndoieli); şi ca şi cum asta nu ar fi de ajuns, pedepseşte şi cititorul, astfel încât nimeni să nu îndrăznească să o citească, şi cu atât mai puţin să o păstreze. Astfel consumatorul unei cărţi primeşte acelaşi tratament pe care legea îl aplică consumatorului de droguri. În acest program, pentru o societate de muţi şi surzi, fiecare cetăţean a devenit propriul său Torquemada (cel mai sadic şi odios inchizitor al bisericii creştine catolice). ÎnUruguay e o crimă să nu îl denunţi pe vecinul tău. Studenţii care intră la universitate jură în scris că vor denunţa pe oricine care în campus e prins făcând „orice activităţi în afara celor destinate studiului”. Studentul îşi asumă co-responsabilitatea pentru orice s-ar întâmpla în prezenţa sa. În acest program, pentru o societate de oameniparalizaţi, toţi cetăţenii trebuie să fie proprii lor poliţişti dar şi poliţiştii celorlalţi. Însă sistemul – din motive solide – nu are încredere. Există 100.000 de poliţişti şi soldaţi în Uruguay, dar există şi 100.000 de informatori. Spionii lucrează pe străzi, în cafenele, în autobuze, în fabrici, în licee, în birouri, şi în universităţi. Oricine se plânge că viaţa e scumpă şi grea este aruncat în închisoare: el sau ea a comis „o crimă împotriva forţei morale a forţelor armate” pentru care preţul este închisoare între 3 şi 6 ani. În ianuarie 1978, la referendum trebuia să votezi „da” pentru dictatura lui Pinochet făcând o cruce sub steagul Chile. Dacă îndrăzneai să votezi „nu” trebuia să faci o cruce sub un romb negru.

Sistemul ar vrea să fie confundat cu ţara. Sistemul este ţara, spune propaganda oficială care îi bombardează pe cetăţeni zi şi noapte. Duşmanul sistemului devine astfel un trădător de ţară. Capacitatea pentru indignare împotriva nedreptăţii şi o dorinţă pentru schimbare sunt dovezi ale dezertării.

În multe ţări din America Latină, cetăţenii care nu sunt exilaţi în afara frontierelor, trăiesc ca exilaţi pe propriul lor teritoriu.

Dar chiar şi în timp ce Pinochet îşi sărbătorea victoria, grevele pe care dictatura le numea „absenteism colectiv de la muncă” izbucneau peste tot în Chile, în ciuda terorii. Marea majoritate a celor răpiţi şi dispăruţi în Argentina e formată din muncitori care au participat la activităţi ale sindicatelor. Imaginaţia populară fără limite prinde mereu noi forme de luptă – „Ziua feţelor triste care se duc la muncă” sau „Ziua feţelor mânioase care se duc la muncă” – şi solidaritatea găseşte noi canale pentru a evada din ghearele fricii. Greve numeroase unanime au avut loc în 1977 în Argentina când frica de a-ţi pierde viaţa era la fel de mare ca frica de a-ţi pierde slujba. O mâzgălitură de pix nu poate distruge puterea răspunsului unei clase muncitoare organizate care are o lungă tradiţie de luptă. În mai în acelaşi an, când dictatura din Uruguay îşi echilibra programul de a goli minţile şi de a performa castrarea colectivă, a fost forţată să recunoască faptul că „37 la sută din cetăţenii ţării însă sunt interesaţi de politică”.

Pe aceste tărâmuri, nu trăim infantilitatea primitivă a capitalismului, ci senilitatea ei odioasă.

Subdezvoltarea nu e o fază a dezvoltării, ci o consecinţă a ei.

Subdezvolarea din America Latină apare din dezvoltarea externă, şi continuă să o hrănească.

Un sistem care e făcut impotent de rolul său de servitude internaţională şi muribund încă de la naştere are picioare de lut.

Pretinde că e destinul i ar vrea să se creadă etern. Toată memoria e subversivă pentru că e diferită, şi la fel orice program pentru viitor.

Zombie e făcut să mănânce fără sare: sarea e periculoasă, ar putea să-l trezească la viaţă.

Sistemul are e format după modelul societăţii furnicilor. Din acest motiv, nu poate să fie în acord cu istoria umanităţii, pentru că aceasta se schimbă mereu.

Şi pentru că în istoria omenirii fiecare act de distrugere îşi găseşte răspunsul, mai devreme sau mai târziu, într-un act de creaţie.

https://revolutianarhista.wordpress.com/