Nu este neconstituțională desemnarea ca premier a șefului unui guvern tocmai demis. El poate veni cu un nou program și alți miniștri, ca bază a altei majorități.
Nu poți desemna însă ca premier pe șeful unui partid minoritar, lipsit de argumente credibile și de șanse evidente de a coagula o nouă majoritare parlamentară, pentru ca astfel să împingi la alegeri anticipate partidul relativ majoritar care, trecând o moțiune de cenzură, prezintă indicii rezonabile privind capacitatea de a forma o majoritate absolută spre susținerea altui guvern.
Guvernele le face Parlamentul iar nu Președintele. Și Parlamentul nu poate fi dizolvat decât atunci când formarea majorității care să acorde încrederea unui guvern se dovedește imposibilă, iar nu când majoritatea formată, respectiv cu probabilitate rezonabilă de a fi formată, nu îi place Președintelui.
De aceea, desemnarea lui Ludovic Orban, șeful unui guvern de “unitate antinațională” căzut, pentru a forma un executiv de aceeași natură, este o fraudă constituțională. Și “fraus omnia corrumpit” (frauda corupe totul).
Cum Constituția României a fost deja de mult suspendată, o altă fraudă nu mai contează. Nu-i așa?
În speță, întrebarea care mai rămâne este de ce a refuzat Klaus Iohannis oferta de capitulare a PSD și formarea unui alt guvern “al său” – un Guvern “Orban II” având ca prim sinistru (sic!) pe Remus Pricopie? Evident, decizia s-a luat la “centrul de comandă” iar nu la Palatul Cotroceni.
Din explicațiile posibile alegem două.
Este adevărat că suprastructura politică a PSD a transformat acest partid într-o ficțiune, rupându-l de baza sa socială și națională. Aducerea la putere a unui guvern chiar și numai simbolic format de PSD, prezintă însă riscul redeșteptării și dinamizării acestei baze, cu consecințe impredictibile pe planul renașterii naționale și democratice. Un risc pe care forțele antinaționale și antidemocrate care domină în prezent România nu vor să și-l asume. Încă.
Pe de altă parte, candidatul Remus Pricopie este exponentul indubitabil al “statului subteran” american, în timp ce România este azi supusul Europei germane. Chiar dacă cele două se află în prezent de aceeași parte a baricadei globaliste, tot mai bun este Ludovicul din mâna merkeliană, decât Remusul de pe gardul soroșist.
Asta pentru moment. Noul partid unic are resurse infinite de a întreține deopotrivă impostura democrată și vasalitatea națională a românilor. Așadar, vom muri și vom vedea…
Autor: Adrian Severin
Era bine să punem adevărul înaintea … comentariilor. România este republică semi-prezidențială. Teoretic, ar fi condusă de un „semi-președinte”, nu de un „semi-parlament”. De fapt, în realitate e un stat pur mafiot. Dacă încercăm să coroborăm termenii folosiți, democrația statului de drept ar însemna DICTATURA ABSOLUTĂ A LEGII. În principiu ce nu e interzis prin lege, ar fi permis. Sper să existe tot mai puține state în care fiecare „judecător” (pretins specialist) să-și impună păreri proprii pentru că „la noi, ca la nimeni”. Ne certăm pe vorbe nu pe soluții, iar acum e nevoie de o soluție la sabotarea activității executivului. Constituția nu interzice președintelui să propună același premier de 2 ori, pentru că interesul național ar impune alegerile anticipate în locul permanentei dispute între autoritățile statului. Președintele a fost ales recent, iar parlamentul nu e de acord cu el. Cine credeți că are ultimul cuvânt? Actuala constituție permite parlamentului să amâne învestirea unui guvern, deși nu e în interesul național. Constituția viitoare va trebui să se hotărască: dacă „Nimeni nu e mai presus de lege”; dacă justiția se înfăptuiește în numele legii sau a bunului plac de către judecători supuși șefilor, sau de unii independenți unul de celălalt, fiecare în parte supus legii; dacă „dreptul de semnătură e doar un drept sau președintele e obligat să semneze deși semnătura obținută prin constrângere e nulă de drept; etc. etc. Până vom clarifica înțelesul cuvintelor, ne certăm inutil !