„Știați că barajul de la Valea Iadului, cu lacul lui întins pe aproape 150 de hectare, a fost golit în 2015 pentru reparații și că, după zece ani de „eforturi”, încă arată ca o cadă uitată după renovare?
Ei bine, să vezi miracol administrativ. Barajul ăsta, pe vremuri, a fost construit în vreo șapte ani cu utilaje comuniste, hârtie de calc și nervi din oțel. În 2025, după zece ani de „modernizare”, avem același baraj, doar că fără apă. Practic, progresul nostru e invers proporțional cu timpul. Cu cât trece mai mult, cu atât se întâmplă mai puțin.
Șapte ani să-l faci, zece ani să nu reușești să-l umpli la loc?! O performanță națională, dacă stai să te gândești.
Că vezi tu, când le goleşti pe toate la grămadă, nu doar peisajul se duce dracului. Se duce și energia, că ce să produci fără apă? Se duce agricultura, fără irigații, pământul crapă, nu rodește. Se duce economia, pentru că orice preț care poate urca, urcă, iar statul român se preface că e surprins.
Și ce urmează după distracția asta?
Simplu. Energie mai scumpă, pentru că hidrocentralele nu merg pe speranțe. Irigații mai puține, pentru că fermierii nu pot uda pământul cu promisiuni. Comunități întregi puse în dificultate. Și o țară care se uită neputincioasă la cum dispare apa, în timp ce ni se explică doct că „se lucrează”.
Dar sigur, totul e sub control. Așa zic ei. Iar noi ar trebui să credem că un baraj construit în șapte ani nu poate fi reparat nici măcar într-un deceniu.”
