Homeostazia gratie sistemului nervos – ACŢIUNE CURATIVĂ 1
Homeostazia gratie sistemului nervos – ACŢIUNE CURATIVĂ 2
Homeostazia gratie sistemului nervos – ACŢIUNE CURATIVĂ 3
În hipertensiunea arterială , modific puţin modul în care acţionez. În asemenea cazuri recomand următoarea schemă:
Hidrat de magneziu – primele 10 zile, o linguriţă în fiecare zi (aceeaşi recomandare, dacă efectul laxativ este prea accentuat, dar a se consuma în fiecare zi ). După această perioadă de zece zile, a se lua o doză la două zile, fără întrerupere până la sfârşitul tratamentului.
Anumite persoane au tendinţa să nu ia în considerare decât proprietăţile sale laxative, astfel bolnavii mi-au spus sau scris că, din moment ce nu sufereau de constipaţie, nu credeau că ar trebui să recurgă la Tonicul granulat. Aici este o mare greşeală. Eu prescriu întotdeauna hidratul de Mg ca un simplu laxativ, mai ales în diverse enterite, constipaţie obişnuită şi în toate celelalte cazuri, inclusiv sarcina. Folosirea sa, fie chiar şi îndelungată, nu duce nici la dependenţă, nici la iritare locală.
Dar calitatea esenţială, primordială a acestui hidrat este acţiunea sa asupra celulei nervoase. Este deci absolut indispensabil să o utilizăm de fiecare dată când vrem să exersăm o acţiune de ansamblu asupra sistemului nervos.
Este deci absolut necesar să furnizăm celulei acest supliment de clorura de care are nevoie.
Acesta este în definitiv adevăratul scopul al tratamentului şi din acest motiv sfătuiesc să se folosească în mod regulat hidratul de magneziu.
În stările de slăbire a sistemului nervos, este totdeauna necesar, repet, să se stimuleze sistemul nervos vegetativ: activitatea celulei şi în consecinţă puterea sa de asimilare cresc astfel sensibil şi prin urmare recuperarea clorurii este mult facilitată.
Iată deci o acţiune utilă care furnizează celulei această clorură pe care trebuie să o recupereze. Orice neglijenţă în această privinţă ar putea genera grave probleme şi ar provoca un rezultat diametral opus celui dorit.
Într-adevăr, creşterea activităţii celulare este însoţită de o pierdere: cu cât celula lucrează mai mult, cu atât ea consumă mai mult. Deci este cu atât mai necesar un aport regulat de clorură, în primul rând pentru a compensa imediat consumul suplimentar provocat şi în al doilea rând pentru a anula deficitul anterior – scopul final.
Dacă nu luăm această precauţie indispensabilă, putem să ne temem că deficitul va creşte în loc să scadă şi că bolnavul, după o ameliorare aparentă şi nu reală, o „biciuire” determinată de excitarea sistemului nervos vegetativ, poate să revină la starea sa anterioară, dacă nu la o stare agravată.
Este de ajuns pentru a repara răul să nu mai uităm acest adevăr indubitabil: celula nu poate fixa clorura dacă nu i se dă. Mai amintesc o dată că scopul esenţial al acestui tratament este restabilirea echilibrului celulei nervoase şi, prin acest lucru, menţinerea la maximum a puterii defensive a sistemului nervos vegetativ a cărui slăbire este cel mai adesea cauza răului.
Acest tratament este deci identic, în principiu, oricare ar fi cazul. I-am modificat puţin totuşi modul de aplicare în hipertensiunea arterială, deoarece în acest caz, ca în toate stările congestive, tulburările de circulaţie au o importanţă deosebită. Este deci necesar să acţionăm simultan asupra acestei circulaţii.
Acest tratament, o declar răspicat, este total inofensiv şi nu are, din câte cunosc eu, nicio contraindicaţie.
Fără niciun inconvenient, putem deci să-l încercăm chiar şi atunci când nu cunoaştem exact cauza răului. Rezultatele constatate din prima săptămână sunt cel mai bun indicator că tratamentul trebuie continuat.
Nu pot să o spun îndeajuns de multe ori: hidratul de magneziu se transformă în stomac exclusiv în apă şi şi clorură de magneziu şi nu conţine alte săruri halogene de magneziu, astfel ne exercitând niciodată o acţiune nocivă, nici asupra rinichilor sau altor organe.
Despre regim în cazul hipertensiunii
Medicul curant fiind singurul, după părerea mea, care poate institui sau nu un regim special, m-am abţinut până acum cu bună ştiinţă să deschid acest subiect. dar întrebarea mi s-a pus atât de des încât nu mai pot să amân şi îmi voi expune ideile personale despre acest subiect.
Nu este vorba aici despre regimul ocazional şi provizoriu pe care îl pot impune circumstanţele speciale. Când, de exemplu, unui hipertensiv o cauză întâmplătoare i-a provocat o nouă creştere a tensiunii bruscă şi periculoasă, trebuie de urgenţă să utilizăm toate mijloacele capabile să determine o scădere imediată a acestei tensiuni ( sângerare abundentă, purgative, cataplasme cu muştar, etc), apoi regim restrictiv provizoriu dar foarte riguros care poate merge chiar până la o dietă absolută. Asupra acestui punct, nu încape îndoială; acordul este unanim.
Dar părerile diferă când este vorba despre acest regim plictisitor la care este condamnat pe viaţă orice nefericit hipertensiv. Pentru acesta, viaţa normală nu mai este posibilă. Această tensiune a regimului devine prea adesea pentru un bolnav o obsesie, un veritabil coşmar. În ciuda acestor privaţiuni, este oare permis să sperăm, chiar într-un viitor îndepărtat, dacă nu la o vindecare, măcar la o îmbunătăţire considerabilă a stării generale, îmbunătăţire care să fie de durată.
Acest regim are într-adevăr drept unic obiectiv scăderea tensiunii, dar este evident că nu acţionează asupra stării răului şi din nou ne lovim de această eroare iniţială care constă în a îngriji efectul şi nu cauza.
Altădată se spunea că hipertensiunea îi vizează exclusiv pe cei numiţi
„ mari mâncăi”.
Trebuie să amintim că această concepţie este falsă. Dacă cei care mănâncă din abundenţă plătesc hipertensiunii un tribut mai mare decât ceilalţi, există numeroşi hipertensivi care nu au comis niciodată cel mai mic exces, unii dintre ei nu au mâncat niciodată pe săturate; şi lor ar trebui să li se impună un regim restrictiv?
Să o spunem cu sinceritate: regimul tinde să suprime alimente realmente nutritive. Or, această subalimentaţie este însoţită de o slăbire fizică, care va conduce încet dar sigur la o veritabilă anemie, cu toate pericolele ei. Această anemie progresivă va fi însoţită de o scădere a tensiunii după cum o eliminarea combustibilului dintr-un cazan duce la scăderea temperaturii: sărăcirea organismului în substanţe nutritive antrenează diminuarea vitalităţii sale.
În prezenţa acestei pierderi progresive a puterilor, se naşte o dilemă: fie să menţinem regimul, expunându-l astfel pe bolnav la toate pericolele unei grave anemii, sau sa renunţăm la acesta, cu certitudinea că această tensiune va creşte din nou.
Eu nu sunt cu siguranţă un revoluţionar, dar când mi se demonstrează fără putinţă de tăgadă că o concepţie , fie ea şi clasică, este greşită, renunţ la ea fără ezitare. Preceptele medicinei nu mai sunt astăzi mai de neclintit ca odinioară, altfel ar fi fost şi ar fi imposibil orice progres. Or, în hipertensiune, experienţa o dovedeşte, regimul este o greşeală şi trebuie eliminat.
Dar posibilitatea de a ne alimenta după plac nu implică permisiunea de a ne deda la excese alimentare. Dacă masa de prânz trebuie să fie consistentă, cea de seară trebuie să fie dimpotrivă frugală, compusă din supă de legume, legume şi fructe, de exemplu.
Doar cu acest amendament, îi permit bolnavului să se alimenteze după voia lui. Acest mod de viaţă este excelent nu doar pentru hipertensivi, dar si pentru toţi cei care au împlinit sau au depăşit vârsta de cincizeci de an.
În prezenţa unei persoane hipertensive şi la regim, oricare ar fi tensiunea acesteia, îi recomand renunţarea treptată dar sigură la regimul său, astfel încât într-un interval de 4-5 săptămâni maximum să reuşească să se alimenteze normal.
Această renunţare la regim face parte integrantă din recomandările mele, ca şi tratamentul terapeutic pe care l-am descris mai sus.
Din 1929 am tratat personal nenumărate cazuri de hipertensiune şi nu am regretat niciodată că am procedat astfel.
Ca să rezumăm: de prisos dacă este blând, vătămător dacă este strict, regimul trebuie abandonat. Orice medic va face aceeaşi constatare: proba merită făcută deoarece îi va permite bolnavului să se elibereze pentru totdeauna de o continuă obsesie.
Acestea sunt ideile mele personale despre importanta problemă a regimului în materie de hipertensiune arterială, dar depinde de medicul curant să aprecieze în ce măsură aceste idei îi sunt de folos.
Nu mai putem contesta astăzi că în majoritatea cazurilor hipertensiunea este consecinţa directă a unei slăbiri a sistemului nervos vegetativ. Acesta este prin excelenţă reglatorul tensiunii arteriale şi slăbirea sa se poate traduce la fel de bine prin hipotensiune sau prin hipertensiune.
În ambele cazuri trebuie deci acţionat asupra sistemului nervos pentru a-i permite să-şi exerseze din nou funcţia sa regulatoare.
Precizări necesare
În prima ediţie a acestei lucrări , apărută în luna martie 1929, expunând rezultatul a 10 ani de studii, am arătat, pe de o parte, rolul preponderent pe care îl joacă sistemul nervos în apărarea organismului; pe de altă parte, influenţa clorurii de magneziu asupra celulei nervoase.
Diverse comunicări, care confirmau observaţiile mele personale, semnalaseră acţiunea acestei sări în anumite stări canceroase; dar în virtutea doctrinei „Fiecărei boli specifice îi corespunde un tratament specific”, era considerată mai ales ca o substanţă care acţiona ca un antidot al tumorilor.
Or, începând cu această epocă, am demonstrat că clorura de magneziu, sare pe care o prescriu exclusiv sub formă de hidrat de magneziu, deoarece sub această formă este în starea de puritate absolută, nu acţionează direct asupra răului, ci acţionează prin intermediul sistemului nervos vegetativ , a cărui energie o conservă. Din această cauză hidratul de magneziu nu exercită o acţiune la nivel local şi limitată la un rău specific, ci o acţiune de ordin general.
Această constatare este de o importanţă capitală: de aici a pornit teza pe care am susţinut-o şi ale cărei rezultate i-au confirmat din plin exactitatea.
Mai spuneam în concluziile mele că expunând această teorie, eram sigur că eram ecoul unei mari părţi a corpului medical. S-a putut vedea cât de adevărată a fost această afirmaţie. Într-adevăr, degeaba s-ar căuta cea mai mică critică în numeroasele articole publicate pe această temă de la acea dată. Adeziunea la această doctrină a mediilor autorizate este din ce în ce mai evidentă.
Or, în prezent, tocmai am demonstrat că această putere a Sistemului Nervos Vegetativ, departe de a se limita doar la maladiile microbiene, se extinde în realitate la numeroase tulburări ale organismului.
Din moment ce întâmplarea a vrut ca eu să fiu unul dintre artizanii de la începutul vulgarizării acestei doctrine, în această calitate trebuie să fac precizările necesare pentru a evita orice eroare de interpretare.
Boala, am afirmat eu, nu poate lua naştere într-un organism al cărui sistem nervos este într-un echilibru perfect: dacă răul există, este din cauză că a existat o ruptură în acest echilibru, şi în acest caz trebuie să ne străduim în primul rând să restabilim acest echilibru. Această afirmaţie, o spun din nou, nu o pot contrazice cu nimic: este pentru mine un lucru evident.
Suntem îndreptăţiţi pentru acest lucru să afirmăm că este de ajuns în orice situaţie să îngrijim sistemul nervos pentru a vedea astfel dispărând toate relele.
Nu, de data aceasta nu. Nu am afirmat că o boală, oricare ar fi natura acesteia, vechimea sa, mărimea leziunii, se va vindeca automat îngrijind exclusiv sistemul nervos.
Am spus, şi este cu totul diferit, că în orice stare maladivă fără excepţie, trebuie să acţionăm asupra sistemului nervos vegetativ mai întâi pentru a beneficia la maximum de puterea sa defensivă, apoi pentru stimula, la nevoie, asimilarea remediului şi în ultimul rând şi mai ales pentru că nu putem spera la o vindecare reală şi durabilă fără întoarcerea la echilibrul nervos.
Am spus, printre altele, că în multe din tulburările care au ca singură cauză ruperea echilibrului nervos, este de ajuns să restabilim acest echilibru pentru a constata dispariţia acestor tulburări.
Aceste precizări mi s-au părut cu atât mai necesare cu cât bolnavul în dorinţa sa de a se vindeca, este adesea înclinat să exagereze. Or, un optimism excesiv poate fi la fel de nefast ca un pesimism necontrolat.
Explic aceste afirmaţii printr-un exemplu, cel al cancerului. Convingerea mea, mai de neclintit ca niciodată, este că veghind la menţinerea echilibrului nervos, ne putem apăra de cancer. Dar dacă tumora există, fie că este de natură incertă sau cu atât mai mult de natură canceroasă, nu mai trebuie să stăm pe gânduri: îndepărtarea acestei tumori se impune, şi aceasta fără întârziere. Nimic nu permite medicului să accepte ca această operaţie să fie amânată, nici chiar pretextul, atât de des invocat de către bolnav, că doreşte în prealabil să încerce un anume tratament.
Atunci când viaţa umană este în joc, nu este momentul să facem experienţe: interesul bolnavului este mai presus de toate.
Este de necontestat faptul că, cu cât operaţia este mai rapidă, cu atât şansele de a evita recidiva sunt mai mari; la cea mai mică bănuială trebuie să cerem părerea medicului.
Dar după intervenţia chirurgicală,, este necesar să completăm opera chirurgului ajutând organismul în lupta pe care trebuie să o ducă pentru a înfrânge definitiv răul. Trebuie deci să acţionăm fără întârziere, şi într-o manieră energică asupra sistemului nervos vegetativ pentru a duce şi a menţine la maximum starea sa de apărare. Iar aceasta nu exclude orice alt mijloc pe care medicul crede că trebuie să îl utilizeze, dar efortul principal şi imediat trebuie să se îndrepte asupra sistemului nervos.
Concluzia mea rămâne aceeaşi. Trebuie, mai întâi, să încercăm să prevenim răul veghind la menţinerea echilibrului nervos. Dar dacă acest echilibru s-a rupt, dacă boala există, în toate situaţiile, fără excepţie, şi oricare ar fi natura acestei boli, trebuie să ajutăm sistemul nervos slăbit şi să întreţinem energia celulei nervoase, fără să neglijăm orice modalitate capabilă să diminueze forţa agresorului.
Să diminueze forţa agresorului fie atenuând virulenţa microbului, fie luptând contra extinderii unei leziuni, fie reducând dimensiunea focarului, înseamnă să uşurăm sarcina sistemului nervos vegetativ, şi să permitem organismului să beneficieze din plin de efectul acţiunii sale.
Dar nu trebuie neglijat niciodată faptul că adevăratul apărător este sistemul nervos; orice alt mijloc are ca scop doar facilitarea rolului său în exerciţiul funcţiunii.
„Boala neputând exista fără o ruptură a echilibrului nervos, vindecarea nu este posibilă decât atunci când acest echilibru s-a restabilit.”
Sistemul nervos care, asigurând apărarea trebuie să mai întreţină şi activitatea organelor, are nevoie, de asemenea, să fie ajutat, şi expresia clasică „trebuie să susţinem bolnavul” nu are altă semnificaţie. În orice caz, menţinerea energiei celulei nervoase trebuie să fie obiectivul iniţial, aş spune chiar obiectivul principal.
De la începutul bolii şi de-a lungul întregii sale durate, trebuie să alimentăm fără încetare fondurile de rezervă din care această celulă îşi va extrage forţele în funcţie de nevoi. Echilibrul nervos astfel întreţinut, sistemul nervos central asigură funcţionarea regulată a organelor. O slăbire a diverselor organe în decursul unei maladii fiind întotdeauna posibilă, să încercăm să o evităm. „Mai bine să prevenim decât să vindecăm.”
Am afirmat că orice persoană deprimată este un candidat la boală. Mi se pare util şi necesar să atragem atenţia celor care se găsesc în această situaţie şi asupra cărora planează o ameninţare constantă, şi de asemenea să le amintim că că sunt vinovaţi, faţă de ei înşişi şi faţă de familie, că persistă în această stare, din pură neglijenţă, expunându-se la un pericol, când este uşor să iasă din această stare.
Organismul, fără îndoială în urma unei eredităţi, prezintă întotdeauna o parte mai uşor vulnerabilă. Fie că este vorba despre ficat, plămâni, stomac, de rinichi sau de orice alt organ, fiecare dintre noi are punctul său slab.
Atunci când întâlneşte o apărare slăbită, agresorul se află astfel pe moment în superioritate; dacă în această perioadă atacul se produce asupra unui punct slab al organismului, el poate reuşi şi se înţelege că, cu cât se prelungeşte mai mult această situaţie, cu atât riscurile cresc.
Ca să rezumăm, în această luptă continuă, trebuie ca superioritatea să rămână mereu de partea apărării şi pentru ca aceată stare de superioritate să fie menţinută, trebuie ca sistemul nervos să fie în perfect echilibru.
Dintr-o anume cauză un om cunoscut pentru buna dispoziţie şi veselia sa devine morocănos, taciturn, caută singurătatea, altul cunoscut pentru activitatea şi vigoarea sa se transformă într-un om fără energie, căzut pradă disperării, o persoană devine tristă, iritabilă, susceptibilă, plină de „gânduri negre”şi suferă uneori de insomnii care o fac să se trezească epuizată.
În prezenţa acestor manisfestări caracteristice şi uşor de observat, diagnosticul se impune: sistemul nervos este într-o stare de sfârşeală. Imediat ce apar aceste tulburări, trebuie să venim în ajutor sistemului nervos vegetativ şi să continuăm până la recuperarea energiei, adică până la revenireea la starea normală.
Unora li se pare că au rezolvat problema zicând bolnavului că este nervos şi că trebuie „ să se abţină”, trebuie să „reacţioneze”! Acest sfat dat cu toată sinceritatea nu îşi atinge scopul urmărit. Din cauza efortului suplimentar cerut, i se impune celulei deja sărăcite un surplus de pierderi. Se uită prea adeseori că sistemul nervos este motorul celulei umane şi că mersul unei maşini depinde în primul rând de starea motorului.
Întrucât sistemul nervos vegetativ îşi exercită acţiunea supra tuturor organelor fără excepţie, o slăbire din partea sa se poate traduce prin cele mai variate manifestări.
În special, numeroase observaţii în legătură cu diferite glande dovedesc, într-adevăr, această putere decongestivă a sistemului nervos vegetativ asupra sistemului endocrin. Pot să citez, în special, trei cazuri de prostatită acută pentru care intervenţia chirurgicală părea necesară şi urgentă. În aceste trei cazuri s-a constatat rezolvarea rapidă şi totală a tuturor tulburărilor şi intervenţia a putut fi evitată.
Astfel întâlnim mereu şi pretutindeni dovada acţiunii binefăcătoare şi protectoare a sistemului nervos vegetativ.
Confraţilor mei care încă mai ezită, le-aş spune: doisprezece ani de observaţii clinice mi-au format convingerea absolută şi pe deplin justificată de rezultate niciodată dezminţite; nu este vorba aici despre o simplă ipoteză bazată pe experienţe de laborator. Este vorba despre unul dintre voi care, determinat de o lungă experienţă, vă cere să încercaţi. Constatările personale pe care le veţi face astfel vă vor determina să aveţi, sunt sigur, o convingere la fel de puternică precum a mea.
Bolnavilor, le-aş spune: nu uitaţi că această boală de care vă plângeţi este cel mai adesea rezultatul nepăsării sau neglijenţei voastre.
Natura nu ne-a creat fără apărare; noi posedăm, într-adevăr, în sistemul nervos vegetativ, cea mai bună armă pentru a ne poteja până la sfârşitul existenţei noastre; depinde de noi să ştim să o folosim.
Ţin să precizez, într-adevăr, că atât în paginile anterioare cât şi în cele care vor urma, criticile mele, oricât de intense a fi, se adresează metodelor şi nu persoanelor.
Critica unei teze sau a unei opinii trebuie să se poată exersa în deplinătatea sa fără ca personalitatea autorului său să fie pusă la îndoială.
Se spune că din discuţii se naşte lumina. Or, această discuţie, în loc să o evit, eu o caut, aş spune chiar că îmi face plăcere şi oricare ar fi subiectul, dacă mi se demonstreazî că nu am dreptate, nu îmi este greu să o recunosc.
De fapt, nu am nicio problemă să admit acest lucru: am spirit critic, dar în orice caz nu-mi exercit niciodată simţul critic de amorul artei. Mă bazez întotdeauna pe argumente solide, pe un raţionament riguros, pe fapte. În plus, este probabil ultima dată când scriu despre aceste subiecte diverse.
În ultima parte a acestei lucrări , deoarece este oarecum testamentul meu medical, ţin să subliniez cât de greu este pentru un medicpractician să se facă înţeles, chiar dacă acest medic este indubitabil calificat pentru a face observaţii care vor conduce la viitorul progres.
Nu este oare de dorit să se stabilească un contact permanent, o colaborare strânsă între Facultate şi medic, între cel care predă şi cel care practică?
Dar asteptând realizarea acestei prime şi atât de utile reforme, bolnavul trebuie să sufere din cauza acestor lucruri. Iar medicul care are ceva util de spus trebuie oare să se abţină şi să aştepte o problematică şi îndepărtată consacrare? Din punctul meu de vedere, nu există nicio îndoială: nu se poate vorbi de întâietate într-o astfel de chestiune, aici primează interesul bolnavului şi orice altceva este lipsit de importanţă.
Din momentul în care există o perfectă concordanţă între o teorie nouă şi fapte, autorul acestei teze are datoria urgentă de a vorbi şi de a încerca, prin toate mijloacele de care dispune, să răspândească informaţiile de care va beneficia persoana bolnavă.
Acesta a fost întotdeauna felul meu de a gândi şi de a acţiona.
Recunosc din toată inima că am prelungit dincolo de normal durata experimentului.
Dar oare puteam eu afirma că putem să ne ferim de cancer, că putem vindeca tuberculoza, fără să am aceste dovezi pe care doar o lungă perioadă de experimentare permite să fie obţinute?
Puteam oare eu să spun, fără să.mi sprijin argumentaţia pe fapte multiple, că hipertensiuena arterială, ca şi diabetul (deşi aparent fără nicio legătură aparentă) nu sunt în realitate şi una şi cealaltă decât manifestări diferte ale aceleiaşi cauze: ruperea echilibrului nervos şi că în ambele cazuri regimul este o greşeală?
În sfârşit, puteam eu oare să le spun acestor nefericiţi depresivi, fără să fiu sigur, că pot să-şi regăsească rapid echilibrul şi să ducă o viaţă normală, ca toată lumea?
De altfel, nu am aşteptat sfârşitul experimentelor pentru a vorbi – şi ediţiile succesive apărute în decursul acestor 10 ani o dovedesc din plin.
Astfel încât, etapă cu etapă, am reuşit să demonstrez, pe de o parte că sistemul nervos, sau mai bine zis sistemul nervos vegetativ, este realmente adevăratul şi atotputernicul apărător al organismului; pe de altă parte, că aceată putere defensivă este suficientă, de cele mai multe ori, pentru a ne permite să-i respingem atacurile.
O dată făcută aceată demonstraţie, pot să consider că sarcina mea s-a terminat. Mecanismul apărării este acum bine stabilit; nicio boală nu se mai produce fără ruperea echilibrului nervos; nicio vindecare nu mai este posibilă fără întoarcerea la acest echilibru. Acesta este, în toată simplitatea sa, faptul în faţa căruia trebuie să ne înclinăm, axioma care trebuie să ne ghideze.
O spun fără înconjur, orice metodă care nu taie răul de la rădăcină, care neglijează cauza pentru a lua în considerare doar efectele, care nu are ca scop eseţial să redea organismului energia sa defensivă normală, este în mod fatal sortită eşecului.
O simplă opinie, se va spune? Nu, dimpotrivă, este adevărul adevărat care se desprinde nu doar dintr-o argumentare riguroasă, ci de asemenea şi mai ales din fapte. Aceste observaţii făcute la început pe o rază relativ restrânsă, au fost pe deplin confirmate de-a lungul unei perioade de 10 ani de experienţă. Nu sunt oare în măsură să pretind măcar o încercare, nu o aprobare oarbă? Ar trebui să se recunoască, mai devreme sau mai târziu, că această maşină umană nu poate funcţiona normal dacă motorul nu este în bună stare. Prin însăşi forţa lucrurilor, acest adevăr se va impune într-o zi pentru toată lumea.
Zece ani s-au scurs de la apariţia primei ediţii a acestului studiu şi documentaţia de excepţie care rezultă din aceşti alţi zece ani de experimentare generalizată îmi conferă, pot să spun, o autoritate specială pentru a face o judecată de ansamblu asupra acestei chestiuni.
Pentru a consolida aceste fapte, îmi propun să abordez noi subiecte pe care, din lipsă de observaţii suficient de numeroase, le trecusem sub tăcere în mod voit.
Trebuie să scoatem din nou în evidenţă înainte de toate pericolul a ceea ce eu aş numi „medicina simptomelor”, adică această supărătoare tendinţă care duce la neglijarea cauzei pentru a nu lua în seamă decât efectele. Câte eşecuri s-au produs doar din cauza acestei erori iniţiale, uitându-se de acest lucru evident, de acest adevăr primordial: nu există efect fără cauză; imediat ce dispare cauza, efectele nu vor mai exista.
Bineînţeles că a uşura o durere locală este un lucru excelent în sine, dar dacă nu este înlăturată cauza acestei dureri, răul persistă şi se va manifesta din nou cu prima ocazie. O nevralgie dentară nu va fi vindecată de aspirină, ci doar atunci când dintele, sursa răului, va primi îngrijirile adecvate.
Cine s-ar gândi să se limiteze la nişte cataplasme, cu tot efectul lor calmant asupra tusei, pentru a îngriji o tuberculoză sau chiar o simplă bronşită?
Adevărul este că, şi nu trebuie să ne fie teamă să o repetăm, trebuie să combatem întotdeuna răul la origine, fără a ne lăsa influenţaţi de manifestările pe care le determină. A tăia răul de la rădăcină, acesta trebuie să fie obiectivul constant.
În ciuda unei complexităţi aparente, în multe boli, soluţia este infinit mai simplă decât s-ar crede.
Acestă demonstraţie, bazată pe fapte, va face obiectul acestei a patra şi ultime părţi.
Medicina simptomelor
Medicina simptomelor prezintă adesea neajunsuri serioase. Vreau să amintesc aici de acele insomnii puternice întâlnite atât de frecvent la pacienţii depresivi.
Insomnia, se ştie, este o consecinţă dacă nu constantă, cel puţin foarte frecventă a depresiei.
Uneori lejeră şi intermitentă, alteori, dimpotrivă, insomnia este continuă. Acest bolnav doarme puţin sau chiar deloc; ora de culcare îi provoacă adevărate angoase, deoarece ştie că noaptea nu îi va aduce odihna atât de necesară şi atât de dorită. Ceea ce îl obsedează este insomnia pusă pe seama unei stări ciudate de supraexcitare şi el cere cu insistenţă „calmantul” care îl va elibera.
Or, examenul clinic al sistemului nervos arată cu claritate că această supraexcitare aparentă este, în realitate, una din consecinţele unei depresii nervoase accentuate. Trebuie deci fără ezitare şi fără să încercăm să tratăm izolat un anume simptom, să dăm acestui depresiv un tonic pentru sistemul nervos. Logica o indică şi faptele o confirmă. Imediat ce depresia este învinsă, toate consecinţele sale, inclusiv insomnia, dispar într-un interval mult mai scurt decât s-ar fi crezut.
Dimpotrivă, dacă vrem să ne luăm după medicina simptomelor, insomniacului i se va da un somnifer sau unul din acele medicamente numite „soporifice” deoarece provoacă somnul. Or, majoritatea acestor medicamente sunt depresive. Utile în anumite cazuri, ele sunt nefaste în această situaţie. Nu este nevoie să fii medic pentru a-ţi da seama că administrarea unui depresiv unei persoane deprimate înseamnă să-i agravezi boala şi aceată agravare se va manifesta prin alte simptome, chiar dacă somnul îşi face apariţia. Însă somnul astfel obţinut nu este calm şi revigorant; bolnavul se trezeşte uneori într-o stare de năucire şi de apatie.
În sfârşit, se întâmplă ca doza iniţială nefiind suficientă, bolnavul să dubleze sau chiar să tripleze aceată doză, în ciuda recomandărilor medicului, şi din păcate cunoaştem sfârşitul acestor abuzuri toxice.
În prezenţa unui bolnav suferind de depresie şi care foloseşte de ceva vreme în mod regulat un soporific, eu recomand mai întâi eliminarea imediată şi totală a acestui produs, şi îi cer să mă crediteze cu opt zile sau mai bine spus cu 8 nopţi albe.
Pentru a grăbi dezintoxicarea, între cele două linguriţe zilnice de Tonic granulat, eu recomand în prima săptămână o doză, pe zi, de hidrat de magneziu, iar după această perioadă se va continua, bineînţeles cu o doză la fiecare două zile.
Or, nu de puţine ori s-a întâmplat ca după 6-7 zile, brusc, după o ultimă noapte albă, bolnavul să doarmă timp de şapte sau opt ore consecutiv un somn natural, calm şi odihnitor adică, şi de aici încolo să continue la fel fără ajutorul niciunui somnifer.
Cum este dificil de crezut că Tonicul Granulat sau hidratul de magneziu au proprietăţi hipnotizante, trebuie să admitem că încă o dată întoarcerea la echilibrul nervos şi-a făcut datoria şi, prin urmare, a readus somnul normal.
Dacă bolnavul nu are energia de a „rezista” acele nopţi, îi îngădui la fiecare două-trei zile o doză moderată din somniferul său obişnuit. Aceasta îi permite să aştepte fără chinuri prea mari momentul când va putea să le elimine în totalitate; dar îl previn că in acest caz aceată dată va fi întârziată, deoarece depresivul anihilează la fiecare două-trei zile efectul tratamentului.
Pe scurt, logica, în deplin acord cu faptele, arată încă o dată că trebuie să atacăm cauza însăşi a răului pentru a-i combate efectele, şi că este mereu lipsit de logică şi uneori chiar periculos să dăm un depresiv unei pesoane care suferă de depresie.
Diabetul
Diabetul oferă cel mai elocvent exemplu al greşelilor care pot conduce la metoda de tratament a simptomului dusă la extrem.
Simptomele diabetului sunt multiple: apetit în exces, sete de nepotolit, slăbire, slăbiciune generală, etc… şi în cele din urmă prezenţa glucozei în urină.
Acest ultim semn este printre cele mai importante, deoarece ne permite să precizăm un diagnostic uneori incert; dar totuşi nu are o importanţă deosebită; este una dintre multele manifestări ale diabetului printre celelalte simptome, nimic mai mult, nimic mai puţin.
Însă tocmai acest semn uşor de reperat a sfârşit prin a reţine atenţia aproape în exclusivitate. Obiectivul este să diminuezi cu orice preţ cantitatea de glucide. Bolnavul este supus din acel moment la regimul binecunoscut: interzicerea zahărului şi a alimentelor dulci, a legumelor care conţin amidon etc. Rezultatul imediat este o scădere a glucozei în urină. Dar curba descendentă a glucozei este însoţită prea de multe ori de o agravare a celorlalte simptome. Ba mai mult, după o perioadă de timp variabilă, în ciuda regimului sever, glucoza revine adeseori la o curbă ascendentă, pentru a atinge uneori un nivel mai ridicat decât înainte de regim.
Cum să explicăm aceste fenomen aparent paradoxal? Pentru a-l înţelege, câteva precizii sunt necesare.
Este indiscutabil că organismul nu poate renunţa la glucoză fără a suferi de anemie, de scăderea imunităţii, de unde gravitatea bruscă pe care o capătă uneori, la un diabetic, o plagă de natură benignă.
Dar pentru ca organismul să poată utiliza zahăr alimentar sau zaharoză, trebuie ca acesta din urmă să fie transformat în glucoză, singura formă sub care este asimilat. Există deci două acţiuni distincte.
Funcţia „glicogenică” (transformarea în glucoză);
Funcţia de asimilare propriu-zisă. Pentru a fabrica această glucoză, natura utilizează fie zahărul alimentar, fie alimentele bogate în amidon. Renunţarea bruscă la aceste substanţe determină o scădere a glucozei, dar neputând renunţa la aceasta, organismul utilizează alimentele care au în compoziţie azot. Iar la nevoie, funcţia glicogenică se va exersa consumând din organismul bolnavului, ceea ce expică fără îndoială slăbirea impresionantă a anumitor diabetici.
Se înţelege astfel că, în ciuda regimului, glucoza poate reveni la concentraţia iniţială şi chiar să crească. Între cele două funcţii nu mai există nicio armonie. Uneori, din cauză că filtrul renal este surmenat, o parte din acest zahăr este reţinută în sânge, creând hiperglicemie sau retenţie excesivă de zahăr în sânge.
Oricum am privi lucrurile, trebuie să cădem de acord că în materie de diabet, regimul este o greşeală, greşeală cu atât mai gravă cu cât acest regim tinde să priveze organismul de un aliment indispensabil. Originea acestei greşeli este încă o dată ceea ce eu numesc medicina simptomului.
Dacă vrem să renunţăm la obsesia prezenţei zahărului în urină, să nu ne mai gândim doar la acest obiectiv şi să nu vedem în acest lucru decât unul din numeroasele simptome la fel de importante ca altele, putem determina printr-un simplu raţionament cauza veritabilă a diabetului.
Într-adevăr, trebuie să luăm în considerare doar două lucruri pentru a explica starea diabetică: fie o tulburare a funcţiei glicogenice, fie o tulburare a funcţiei de asimilare.
Nu poate fi vorba de prima ipoteză, prezenţa glucozei în urină fiind cea mai bună dovadă că funcţia glicogenică este bine executată. Rămâne deci, ca singură cauză posibilă, o perturbare a funcţiei de asimilare. Diabetul rezultă deci exclusiv din neasimilarea acestui zahăr de care organismul nu se poate lipsi. Cunoscând astfel cu certitudine cauza, stim cum să acţionăm.
Trebuie mai întâi să amintesc o experienţă de laborator. Dacă, la un animal, înţepăm partea e sus a celui de-al patrulea ventricul cerebral, zahărul apare în urină. Chiar dacă nu-i atribuim o importanţă excesivă, acest fapt merită să ne reţină atenţia, deoarece atestă că o leziune a unui anumit centru nervos provoacă o eliminare a zahărului.
Pe de altă parte, examenul clinic arată existenţa tulburărilor manifeste ale sistemului nervos la toţi bolnavii de diabet. Uneori, aceste manifestări sunt chiar atât de predominante, încât unii au ajuns la concluzia că este vorba despre o formă ciudată de diabet şi s-a inventat termenul de diabet nervos.
S-a mai vorbit despre diabet hepatic, despre diabet pancreatic, etc, pentru că s-au constatat manifestări mai accentuate asupra ficatului sau pancreasului. Dar este mai simplu să ne aducem aminte că, pentru aceeşi cauză, efectele nu sunt neapărat şi total identice.
Diabetul, trebuie să o spunem încă o dată, rezultă dintr-o insuficienţă a funcţiei de asimilare. Or, această funcţie este la fel dirijată, armonizată de sistemul nervos vegetativ. Ajungem astfel la concluzia că diabetul nu este decât una din numeroasele manifestări ale slăbirii reglatorului general: sistemul nervos vegetativ.
Tratamentul ar avea deci ca scop esenţial restabilirea echilibrului nervos.
În toate cazurile de diabet, fără excepţie, eu prescriu exclusiv aplicarea tratamentului curativ deja citat.
Totuşi, între perioadele de Tonic granulat, eu înlocuiesc fosfatul bi-calcic cu două linguriţe pe zi de diuretic granulat, estimând că acţiunea sa asupra circulaţiei este mai utilă în acest caz. În ceea ce priveşte regimul, nici nu se pune problema. Eu am recomandat, cu toate acestea, consumul din abundenţă a substanţelor grase: ulei, unt, grăsimi, etc.
Se poate întâmpla- şi e bine de ştiut- că în cazul renunţării bruşte şi totale la un regim sever, concentraţia de glucoză se menţine un timp la nivelul său anterior, uneori creşte chiar, în ciuda ameliorării vizibile a stării generale. Acest fenomen nu are nimic îngrijorător: întreruperea regimului pune brusc la dispoziţia organismului o cantitate de zahăr cu mult peste posibilităţile sale actuale de asimilare, dar acest exces, datorită faptului că este eliminat, nu îl deranjează cu nimic pe bolnav. În orice caz, întreruperea treptată a regimului permite evitarea acestei manifestări.
În plus, armonia se restabileşte puţin câte puţin între diversele funcţii şi zahărul dispare, dovedind vindecarea.
Pentru toţi bolnavii care au primit acest tratament rezultatul a fost identic fără nicio excepţie: ameliorarea progresivă şi rapidă a stării generale, referitor la toate simptomele.
Am deci autoritatea de a spune că, cel puţin în cazurile de diabet „nervos”, adică în care predomină tulburările sistemului nervos, este suficient să restabilim echilibrul acestui sistem pentru a învinge răul.
Pe scurt, tratamentl pe care îl recomand, neavând nicio contraindicaţie, niciun efect advers, poate fi oricând încercat. Rezultatele constatate din prima săptămână sunt cea mai bună dovadă că tratamentul trebuie continuat.
Un studiu de ansamblu asupra problemei circulaţiei nu şi-ar avea rostul în cadrul acestei cărţi. Vreau doar să demonstrez că în aceată privinţă, anumite tulburări de natură toxică, cum ar fi uremia, sau pur şi simplu congestive, în ciuda efectelor foarte diferite, au o origine identică, şi că în ambele cazuri, aceeaşi acţiune exercitată asupra aceleiaşi cauze duce la remedierea acestor tulburări.
Rolul sângelui este foarte complex şi una din sarcini este, pe de o parte, să procure ţesuturilor elementele proprii necesare nutriţiei lor, pe de altă parte să debaraseze aceste ţesuturi de reziduurile nutriţiei. Eliminarea acestor reziduuri se face prin intermediu trecerii sângelui prin rinichi, care acţionează ca un filtru.
Or, funcţionarea filtrului „renal” este în relaţie directă cu densitatea sângelui şi va fi fi cu atât mai mult tulburată cu cât densitatea va fi cu mult peste valoarea sa normală.
Să explicăm. Apa pură, a cărei densitate este de aproximativ 1000, trece rapid şi cu uşurinţă printr-o hârtie de filtru. Dar dacă mărim progresiv această densitate, de exemplu, dizolvând o cantitate din ce în ce mai mare de zahăr, lichidul va trece din ce în ce mai încet, iar dacă atingem densitatea siropului- 1750- filtrul nu va mai lăsa să treacă nimic.
Dacă sângele este prea dens, ca în experienţa de mai sus, operaţia de filtrare se desfăşoară defectuos.
Pe de altă parte, alt element intervine pentru a deranja această operaţie. La nevoie, o substanţă foarte solubil poate traversa filtrul (prezenţa zahărului în urină la diabetici), dar nu se întâmplă acelaşi lucru cu substanţele puţin solubile şi particulele care nu au putut trece se acumulează în sânge. Această retenţie în sânge a materiilor toxice poate provoca un pericol serios.
Pe scurt, pentru ca filtrul renal să funcţioneze normal, pentru ca eliminările să poată fi făcute, trebuie ca sângele să-şi conserve fluiditatea şi densitatea sa normală.
Din faptele anterioare rezultă că, în orice manifestare de supraîncărcare sanguină, oricare i-ar fi forma sau natura, trebuie să avem ca obiectiv primordial şi imediat scăderea densităţii sângelui. Bineînţeles, sângerarea este cel mai bun mijloc de a evita un pericol iminent, dar acest mod nu poate constitui un mod de tratament, deoarece s-ar ajunge la practicarea sângerărilor repetate, ceea ce nu este fără urmări grave.
Pentru ca rezultatul să fie real şi durabil, şi nu artificial şi provizoriu, trebuie să vizăm cauza. Or, de data aceasta, această cauză este foarte cunoscută şi bine definită: densitatea excesivă sau, dacă preferăm o expresie care nu este din domeniul medical, dar care este foarte expresivă, îngroşarea sângelui îi jenează circulaţa şi împiedică funcţionarea normală a filtrului renal.
Să luptăm deci să diminuăm această densitate, să facem sângele mai fluid, şi astfel eliminarea reziduurilor în exces va antrena automat dispariţia tulburărilor care rezultă din acest exces. Acţiunea pe care trebuie să o întreprindem în acest scop este deci o acţiune depurativă.
Aş vrea foarte mult să folosesc un alt termen pentru a-i mulţumi pe cei care pretind că cuvântul „depurativ” trebuie eliminat din vocabularul medical; dar, până când mi se va pune la dispoziţie unul mai bun, voi continua să-l folosesc. El are în plus meritul de a fi perfect înţeles de bolnav care va respecta cât mai exact şi regulat sfaturile date.
Eu cred, în plus, că cuvântul „depurativ# este cel care trebuie în acest caz: a purifica înseamnă „ a face mai pur”, şi nu acest lucru vrem noi să-l obţinem?
Pentru a fi eficientă, acţiunea trebuie să se exercite simultan asupra sistemului nervos. Trebuie să amintesc că echilibrul nervilor „vasomotori”, unii dilatori, alţii constrictori, menţine calibrul normal al vaselor de sânge; ruperea acestui echilibru poate duce la un nou obstacol serios în calea circulaţiei.
Or, nervii vasomotori se află sub dependenţa sistemului nervos vegetativ, deci trebuie să asigurăm, prin definiţie, echilibrul acestuia din urmă.
Eu utilizez în acest scop hidratul de magneziu, cu atât mai indicat aici cu cât exercită şi o acţiune laxativă extrem de utilă în acest caz.
Pe scurt, dublă acţiune pe de o parte supra compoziţiei sanguine, pe de altă parte asupra sistemului nervos.
În ceea ce priveşte alegerea laxativului, fiecare medic are preferinţele sale. Eu rămân fidel formulei cunsocute: diuretic granulat constituit din extracte de lăsnicior, săpunariţă, nuc şi salce.
Motivul preferinţei mele este mai întâi acţiunea sa decongestivă şi depurativă rapidă, niciodată dezminţită de-a lungul a mai mult de zece ani de experienţă; de asemenea datorită lipsei oricărei contraindicaţii, faptului că se absoarbe uşor şi că nu oboseşte, satisfăcând astfel prima dintre condiţiile unui remediu „ primum non nocere”; şi în sfârşit datorită compoziţiei sale exclusiv vegetale, deoarece mărturisesc că am o slăbiciune pentru această medicină naturistă şi cred că e un mare avantaj, atunci când se poate, să folosim preţioasele resurse pe care ni le ooferă natura..
Teoria fiind expusă, să trecem la fapte, adică la rezultatele aşteptate de la o acţiune depurativă, atât în stările congestive propriu-zise, cât şi în intoxicaţiile organice şi mai ales în uremie.
